Libertatea naturală este libertatea de voință, caracterizată drept capacitatea de a alege între două principii, principiul binelui și principiul răului. Prin această putere de a alege, voința trebuie să fie pusă la încercare. Omul, ca ființă independentă este liber să aleagă binele, ca unul care îl duce la scopul lui, sau răul care se opune misiunii lui, adică îl abate de la scopul lui. O asemenea libertate de a alege binele sau răul, este numită libertate naturală și nu libertate morală, deoarece, fiind lipsită de adevăratul ei conținut nu este libertate deplină și desăvârșită, ci numai un element al ei. Este dovada puterii de a trece la adevărata și reala libertate morală, al cărei conținut este binele moral, adevărul. Despre această libertate Mântuitorul spune: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”[1]. De aceea fericitul Augustin zice: „A sluji lui Dumnezeu este cea mai înaltă libertate”[2].

Dar cu adevărat cel mai adânc și mai esențial dor al sufletului și lege a duhului omenesc este relația lui cu Dumnezeu. Adevărata libertate este așadar, acordul voii omului cu voia lui Dumnezeu, potrivit căreia omul, printr-o dezvoltare neîncetată, astfel se unește cu Dumnezeu, încât nu mai alege după preferință, ci dorește binele, fiindcă libertatea lui coincide cu menirea lui dumnezeiască, și binele devine o necesitate morală lăuntrică și aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu „liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea ca acoperământ răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu”[3]. „La fel și cel chemat liber, rob este lui Hristos”[4].

Cel ce se înalță la o asemenea libertate deplină a dragostei și devotamentului nu are porunca morală ca pe un obiect exterior, străin firii lui, ci ca pe ceva lăuntric și sălășluit în el, nu ca jug și povară, ci ca putere vie, identificată cu omul lăuntric.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia)
_______________________________

[1] In. 8, 31-32.

[2] V. S. Aurelii Augustini, Enarrationes in Psalmos,  XCIX, 7, PL 37,
1275. S. Prosperi Aquitani, Liber Sententiarum, CXXIV, PL 51, 444.

[3] 1 Petr. 2, 16.

[4] 1 Cor. 7, 22.