Îndrăcirea cea din mânie este în acest chip: cu cât mai mult, adică, s-ar certa cineva, cu atât mai multă îndreptățire îi trebuie. Căci aşa şi focul, când se face mult, atunci mai mult se aprinde; deci să nu adaugi lemne pe foc, când vrei ca mai repede să se stingă. Că nu are putere de la sine mânia, dacă n-ar fi altul care să întărâte.

Aşa fac şi corăbierii când se ridică furtuna pe mare; atunci nu mai socotesc mărfurile pe care le aruncă. Iar după ce se linişteşte furtuna, îşi aduc aminte de cele ce le-au aruncat şi au multă jale din aceasta. Asemenea, se află şi cei ce se mânie: că furtună cumplită este când mintea lui se tulbură şi rămân afară de sine şi nu simte ce face, chiar dacă ar grăi şi cuvinte rele. Iar după ce îi trece lui mânia, atunci se gândeşte la cuvintele cele rele, pe care le-a grăit, şi îşi cunoaşte paguba, ruşinea şi pierzarea. Că precum stomacul stricat varsă mâncarea, aşa şi gura mâniosului aruncă cuvintele rele. Iar mulți fac şi în alt fel: la mânie şi la vrajbă sunt grabnici, iar la smerenie sunt lenevoşi. Vei zice: acela care este începătorul certei, aceluia i se cade întâi a se smeri. Dar tu, apucând înainte, să te supui lui, ca să-ți fie ție plată de la Dumnezeu. Că, măcar că nu ai făcut tu începutul răului aceluia, fă tu, acum, începutul binelui, căci într-acest chip uneori fac şi doctorii, care umblă pe la cei bolnavi, iar nu bolnavii pe la doctori. Asemenea şi tu să faci fratelui cuprins de boala mâniei: să-i vindeci lui rana mâniei acesteia, prin supunerea ta. Ascultă pe Domnul, Cel ce a zis: „Cui te loveşte peste obrazul stâng, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei, 5, 39).

 

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunaveștire, pp. 91-92)