Zis-a Domnul către ucenicii Săi: păziți-vă de oameni, pentru că îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţişi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. (Luca 21, 12-19) (Marți în săptămâna a 29-a după Rusalii)

Pericopa evanghelică a acestei zile este un fragment din cuvântarea Domnului despre vremurile din urmă. Ar fi de menționat că această previziune se poate referi atât la viitorul apropiat al Apostolilor care urmau să fie prigoniți nu mult după Înălțarea la Cer a Domnului, dar și la vremurile premergătoare Judecății de Apoi, așa cum suntem mai aplecați să înțelegem noi, cei de azi.

De-a lungul întregii istorii de două mii de ani de creștinism au existat prigoane din partea unor stăpâniri cu idei politice și ideologii religioase străine de Evanghelie. Așa se face că, încă din perioada romanilor, mulți creștini credeau că trăiesc veacul din urmă fiindcă previziunile Domnului cu privire la prigoane se împlineau în viețile lor. Mai târziu, în vremea în care năvăleau tot felul de barbari, culminând cu asediul Bizanțului de către turci, lucrurile s-au repetat. Când regii și împărații occidentali au prigonit Biserica sau vreo grupare bisericească, iarăși s-a simțit că vremea cea din urmă se apropie. În modernitate regimurile prigonitoare s-au perpetuat rând pe rând, de exemplu în Franța căderii Bastiliei și a lui Napoleon, în Germania nazistă sau în Rusia căzută sub comuniști, iar apoi în tot estul Europei, dar și în alte părți ale globului, precum țările care odinioară erau leagănele creștinismului: Egiptul, Siria, Turcia, Irak. Astfel, nu există secol din istorie lipsit de prigoană sau de sânge vărsat de către creștinii care L-au mărturisit pe Hristos.

Anul 2017 a fost declarat de Sfântul Sinod ca „an al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”. Însă nu au fost evocați atunci doar mărturisitorii din închisorile comuniste, ci și din alte timpuri și locuri. Prin această inițiativă bisericească s-a evidențiat interesul a numeroși cercetători pe demersurile făcute în sprijinul Bisericii de Patriarhul Justinian, de arhierei precum Visarion Puiu al Bucovinei, Nicolae Popovici al Oradiei, Nicolae Bălan al Ardealului și mulți alții, unii martiri sau mărturisitori în închisori chiar și pentru zeci de ani, precum părinții Ilie Lăcătușu, Gheorghe Calciu, Ioan Iovan ori Nicolae Steinhardt. Au fost și multe mărturisitoare, printre care pot fi amintite maicile Teodosia Lațcu și Mihaela Iordache, dar și mulți laici, din toate categoriile sociale, de la intelectuali la simpli țărani, de la generali, medici, oameni de știință la simpli muncitori, la oameni care au suferit și fiindcă au ajutat pe cineva cu un pahar de apă. Toți aceștia primesc cununa muceniciei vestită în Evanghelie de Hristos. 

Anul 2025, dedicat Centenarului Patriarhiei Române, este și „anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al 20-lea”. Dintre mărturisitorii amintiți mai devreme, nouăsprezece au fost canonizați, adică apreciați de Biserica-Mamă ca exemple de urmat în mărturisirea credinței, fiind deja trecuți în calendarele ortodoxe românești. Așa cum îi învăța Mântuitorul odinioară pe ucenicii Săi, mulți dintre acești mărturisitori nu au stat să filozofeze ce vor spune la interogatorii și cum se vor apăra, ci Însuși Duhul a vorbit prin ei, nu numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte. Printre ei se numără și cei care au ajuns înaintea Tronului lui Hristos, nu mărturisind verbal o doctrină religioasă, un crez, ci purtându-se pur și simplu cum se cade unui creștin adevărat. Sunt de amintit și cei ce au fost denunțați de propriii părinți sau copii, în deplină cunoștință de cauză sau din greșeală, sau pârâți de soți, soții, prieteni, cunoscuți, adesea dușmani ori rivali. Au fost uciși cu sutele, fie în urma unor torturi, fie puși la munci istovitoare, aducătoare de moarte. Sunt nenumărați mărturisitori ale căror oase, până azi neștiute, stau îngropate pe văile Canalului Dunăre-Marea Neagră sau prin Bărăgan. Aceștia au fost urâți și disprețuiți ca dușmani de clasă, agenți străini, dușmani ai poporului, mistificatori, răspânditori de minciuni religioase. 

În Evanghelia acestei zile, Hristos nu oferă o mângâiere vizibilă celor ce vor suferi prigoniri, nu consolează în mod direct, spunând că va fi un happy-end cândva. În schimb, îmbărbătează pe ucenicii de odinioară și pe toți creștinii, până la sfârșitul veacurilor, cu dobândirea virtuții: „Prin răbdarea vostră veți dobândi sufletele voastre”. Aceasta revelează faptul că sufletele noastre nu ne aparțin. Ele devin una cu noi prin răbdare. Este însă de reținut că răbdarea e uneori și o stare poate lipsită de eroism. Este starea așteptării în pace, în suportarea durerii. „A-și dobândi sufletul” nu e menit doar martirilor propriu-ziși, care și-au plătit credința cu propria viață, ci și oricăruia dintre noi de ieri, de azi ori de mâine, care îndură totul pentru Hristos și pentru iubirea semenilor, mai ales în fața celor care amenință cu denunțul, uciderea sau disprețul. Timpul mărturisirii nu a încetat. El continuă și azi și până în ziua când Domnul va veni pe norii cerului ca să judece tot pământul, așa cum a vestit ucenicilor Săi.