„Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba e mai mare şi nu le mută până ce oile nu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca şi păstorii. Iată, azi e a patra zi de când pasc turma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc în altă parte turma. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos. Frunzişul copacilor - acoperiş şi odihnă oilor în nămiaza zilei - nu le dă o umbră atât de plăcută şi de folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, cât de întăritoare şi de odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe. Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă din sufletul nostru tăria şi fierbinţeala durerii şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâiere nu numai când avem pagubă de bani, nici numai când ne mor copiii, nici în alte necazuri asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere, deşi îl mângâie mulţi, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi pleacă liniştit, auzind că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou la cinstea de mai înainte. Ne ruşinăm de multe ori să spunem oamenilor păcatele noastre; dar chiar dacă le-am spune, mângâierea lor nu ne e de mare folos; dar când ne mângâie Dumnezeu şi ne atinge inima, atunci e izgonită iute toată tristeţea adusă de satana. De aceea ne-au fost lăsate în scris căderile drepţilor, ca să câştige din ele şi cei ce fac fapte bune, şi cei ce săvârşesc păcate. Păcătosul nu-şi pierde nădejdea şi nu se descurajează când vede că un altul a căzut, dar a putut să se ridice iarăşi; dreptul ajunge mai râvnitor şi mai întărit când vede că mulţi alţii, cu mult mai buni ca el, au căzut; atunci, înteleptit de teama căderii acelora, va fi totdeauna gata de luptă şi va avea mare grijă de el. Astfel, unul săvârşeşte virtutea, iar celălalt scapă de deznădejde; unul stă tare, celălalt se ridică iute din cădere. Când un om ne mângâie tristeţea, părem pentru o clipă uşuraţi; dar mai pe urmă tristeţea ne cuprinde iarăşi; când însă ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altora ce au păcătuit şi s-au mântuit pocăindu-se, atunci ni se face vădită bunătatea Lui, ca să nu ne mai îndoim de mântuirea noastră; pentru că mângâierea ce o primim e trainică şi adevărată. Ca şi în cazuri de păcate, tot aşa şi în vreme de primejdie, vechile istorii ale Scripturii dau bune leacuri celor întristaţi, tuturor celor ce vor să tină seamă de ele.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, p. 26)