„Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! ţie îţi zic:
Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”
(Mc. 2:5:11)

Ce minunată dovadă a dumnezeieştii atotputernicii a Domnului nostru Iisus Hristos! Dar şi ce înaltă pildă a iubirii Lui de oameni! Ce altă faptă mai grăitoare decât aceasta vorbeşte mai limpede despre cele două mari caracteristici ale Domnului: iubirea şi atotputernicia? Iată paraliticul de-abia s-a înfăţişat ridicat de cei patru, că îndată dumnezeiasca dragoste i-a vindecat sufletul. „Fiule, iertate îţi sunt păcatele.”[1] În chip foarte potrivit, ca un doctor iscusit, mai întâi îl slobozeşte pe bolnav de pricina lăuntrică a bolii şi după aceea aduce şi tămăduirea trupului. „Ţie îţi zic, scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.”[2]

Această expunere literală a vindecării paraliticului oare nu este izvor de mângâiere pentru fiecare dintre noi care ne aflăm în necazuri, în munci şi în întristări de tot felul? Oare nu este Domnul nostru acelaşi ieri şi azi şi în veci?[3] Nu Se află El pururea între noi precum ne-a adeverit nouă gura Lui cea nemincinoasă. „Acolo, zice, unde sunt doi şi trei în numele Meu acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.”[4]

Aşadar, ce suferinţă a sufletului nostru sau a trupului ar putea exista care să ne provoace teamă cu privire la vindecarea ei sau tulburare cu privire la incurabilitatea ei? Ce boală sau ce întristare sau strâmtorare poate să ne ameninţe pe noi, când se află pururea cu noi Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Cel ce a vindecat pe loc pe paraliticul, care suferea cumplit şi cu sufletul şi cu trupul ? Deja atotputernicia Lui a devenit pentru noi evidentă, iar iubirea Lui de oameni, limpede. Pentru ce atunci să ne întristăm? Pentru ce să ne plângem? Când Îl avem doctor pe Mântuitorul?

Dar, poate, cineva din durerea inimii lui întristate ar spune: Pentru ce dar mă trece cu vederea pe mine care de atâtea ori cu lacrimi îmbelşugate L-am rugat pe El pentru tămăduirea mea? Pentru ce pe mine mă leapădă? Lasă hula şi nu mai huli! Să nu mai spui aşa ceva, fiindcă păcătuieşti faţă de Dumnezeu lepădând purtarea Lui de grijă, El Care Se îngrijeşte şi de vrăbii! Nu zice oare: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui nostru.”[5] Ce oare? Cel ce se îngrijeşte de vrăbii pe tine te va trece cu vederea? Cel ce poartă de grijă puilor de corb pe tine te va lăsa la o parte?[6] Pe tine - pe care te-a cinstit cu chipul Lui[7] căruia şi firele capului sunt numărate şi nici unul nu se clinteşte fără ştirea lui Dumnezeu?[8] Niciodată! Niciodată! Dragostea lui Dumnezeu faţă de om este aşa de mare, încât Dumnezeu prin profetul Lui Isaia ne-a făcut cunoscut descoperindu-ne nouă prin asemenea cuvinte, încât ar zdrobi şi ar mişca şi cea mai insensibilă inimă. Dar ascultaţi-le voi înşivă pe acestea: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul.”[9] Vă închipuiţi că o asemenea dragoste îl poate părăsi pe cel ce îi cere ajutorul? Cu neputinţă aceasta, cu neputinţă.

Aşadar, de vreme ce este cu neputinţă ca Dumnezeu să ne lepede pe noi când suntem cu adevărat bolnavi şi nenorociţi, suntem atunci datori să răbdăm şi să primim ajutorul Lui Care nu va întârzia. 

(Sfântul Ierarh Nectarie, Omilii duhovnicești, Opere complete vol. I, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1] Mc. 2:5.

[2] Mc. 2:11.

[3] Evr. 13:18.

[4] Mt. 18:20.

[5] Mt. 10:29.

[6] Ps. 146:9.

[7] Gen. 1:27.

[8] Mt. 10:30.

[9] Is. 49:15.