Când citea, ochii îi erau conduşi pe pagini şi inima îi brăzda mintea, iar glasul şi limba îi erau în linişte. Adesea, când eram de faţă, căci nu era oprit ca cineva să intre, sau când cineva venea fără să fie anunţat, l-am văzut aşa, citind în tăcere, şi niciodată altfel, şi păstrând o tăcere îndelungată (căci cine ar fi îndrăznit să fie o povară pentru un om atât de atent?), ne retrăgeam şi ne închipuiam că, în acel timp, pe care-l dobândea pentru întărirea forţelor spirituale, lăsat în pace de zarva afacerilor altora, nu voia să fie chemat la altceva, şi că, poate, se fereşte ca nu cumva, fiind de faţă un ascultător atent şi atras de cele ce auzea, dacă autorul pe care-l citea ar fi pus o problemă mai încurcată, să fie nevoie să facă vreo expunere sau să discute despre anumite probleme mai grele şi, cheltuind, pentru această discuţie timp, să citească mai puţine volume decât ar fi voit, deşi motivul mai drept pentru care citea în tăcere ar fi putut să fie nevoie de a-şi ocroti glasul, care i se strica foarte uşor. Dar, fără să luăm seama la gândul cu care făcea acest lucru, acel om o făcea spre bine. (Fericitul Augustin)

(Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Viu va fi sufletul meu - părţi alese din Comentariul la Psalmul 118, traducător Părintele Constantin Necula, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000, pg. 19-20)