Despre smerenie și slavă deșartă
Cum să nu cadă în slavă deșartă oamenii care nu sunt exersați în fapte de smerenie?
– Fiindcă v-ați referit la Sfântul Vasile cel Mare, a zis Monahul Hrisostom, pentru întărirea acestor puncte de vedere și ca să se arate și mai clar cum cugeta despre Monahi Arhiepiscopul Cezareei, desprind dintr-o epistolă a lui către prietenul său Grigorie Teologul, următoarele cuvinte de care îmi aduc aminte: „Căci am părăsit petrecerile în cetate, ca prilejuri de mii de păcate. O fugă, o separare de toată lumea. Retragerea din lume nu înseamnă să ajungi trupește în afara ei, ci să smulgi sufletul de simpatia lui față de trup, să devii fără cetate, fără casă, fără nimic propriu, fără avere, fără viață, fără lucruri, fără relații, neînvățat în învățăturile omenești. Iar pentru aceasta, un foarte mare folos ni-l oferă nouă pustia, care potolește patimile și ne dă răgaz să le tăiem desăvârșit din suflet cu ajutorul rațiunii”. Ce aveți să obiectați la aceste cuvinte ale Sfântului Vasile cel Mare, iubite teolog? Pentru ce nu vă lăsați convins de conducătorii noștri?
– Nu vă mulțumește, frate Hrisostom, faptul că mă interesez să învăț un adevăr pe care poate nu-l cunosc și că mă îndrept în progresie geometrică spre acceptarea lui?, a zis teologul. De altfel, există în mine un „tomism” care vine din temperament. Aveți compasiune față de mine.
– Constat că nu sunteți satisfăcut, frate, a continuat Monahul Hrisostom, de toate câte vi le-am expus. Nu puteți să înțelegeți un creștin care trăiește în afară de lume. Și, totuși! Dacă e adevărat că „sufletele noastre se nasc creștine”, atunci cele mai iubitoare de Dumnezeu vor înclina spre Pustie. Mai mult, dacă se are în vedere, contactul nostru cu „lumea care zace în puterea celui rău” (I Ioan 5, 19) și exercită o influență nefastă asupra sufletelor noastre, atunci în mod logic va trebui să ne detașăm de ea. Dar, din nefericire, ea ne farmecă și o iubim sub tot felul de pretexte...
– Așadar, câți nu merg să se facă Monahi, a observat teologul, iubesc lumea?
– Nu pot să susțin aceasta în general, a zis Monahul Hrisostom, dar după Evanghelie rari sunt cei care se ostenesc în lume.
– Și ceilalți, deci, iubesc lumea?
– Dacă nu lumea, cel puțin pe ei înșiși, a zis Monahul.
– Cum înțelegeți această dragoste față de ei înșiși? a observat teologul.
– Ca o viață creștină fără osteneală și ca slavă deșartă. Și cum să pretindem să se ostenească câtă vreme n-au încercat bunătățile care se ivesc din osteneală? Sau cum să nu cadă în slavă deșartă oameni care nu sunt exersați în fapte de smerenie? De aceea, concepțiile Monahale sunt imbatabile, fiindcă Monahii se exercită în nevoință (asceză) și smerenie, a zis Monahul Hrisostom, și aplecându-se puțin și-a ascuns fața în palmele, parcă ar fi vrut să se concentreze în sine însuși.
(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 110-111)
II. Despre smerenie și slavă deșartă
