„Mărturia conștiinței că am umblat în lume nu în înțelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu”. (2 Cor 1, 12)

În cartea sa „La part du diable”, Denis de Rougemont scria: diavolul nu se opune filantropiei, singura lui dorință e să fie el administratorul.

Împotriva acestei substituiri administrative e scrisă întreaga epistolă din care este extras Apostolul de azi.

O minte lumească, citind cuvintele Apostolului Pavel adresate corintenilor în privința ajutoarelor materiale strânse pentru creștinii din Ierusalim, le-ar vedea ca o ingenioasă strategie de asistență socială, viziune din același registru spiritual cu afirmația lui Cioran că Pavel este agentul electoral al lui Hristos. 

Căci, așezarea vieții duhovnicești în cuvinte improprii este primul pas, cel fundamental, în procesul secularizării, al alunecării din sensul duhovnicesc al cuvintelor în cel psihologic, al înțelepciunii trupești. Exact marea problemă a creștinilor din Corint și din lumea de azi.

Oricine citește și asimilează cu o conștiință creștină cuvintele Apostolului, poate vedea limpede cât de mult ține expeditorul epistolei la felul în care se face strângerea de ajutoare, la duhul ei, la așezarea ei duhovnicească. Nici urmă de activism social sau de umanism în viziunea lui! Pentru Apostolul Pavel, filantropia creștină este transfuzie de har, de iubire divină, făcută prin mijlocirea lucrurilor dăruite! Și care nu are ca scop primordial și final umplerea burților, ci a inimilor, de mulțumire către Dumnezeu, de rodul nepieritor al harului! El nu uită o clipă ce a scris în alt loc, că Dumnezeu va nimici și pântecele și mâncarea, și că ceea ce rămâne este doar sufletul și harul din el! Iar această neuitare a Apostolului vine din conștiința, singura conștiință cu adevărat creștină, că Biserica e iubirea lui Hristos sau nimic, pentru că numai ea mântuiește și rămâne în veșnicie. De aceea, orice gest al vieții creștine trebuie să fie o împărtășire a iubirii lui Hristos! Nu a iubirii oamenilor în numele Lui, ci a iubirii Lui! Altminteri, nu are valoare veșnică și nu aparține Bisericii! 

Apostolul Pavel simte și gândește totul din perspectiva veșniciei, a Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că în el arde iubirea lui Hristos, care tânjește neostoită, ca alipirea ucenicului iubit de sânul Domnului la ultima cină de pe pământ, să devină așezarea noastră a tuturora, ca un singur om, la cina fără de sfârșit a Împărăției.

De aceea, și după două mii de ani, Apostolul Pavel rămâne un model intact și o sursă vie de conștiință creștină. Din care s-au putut și se pot împărtăși toți cei îndurerați de sărăcia lor cu duhul... 

Ceea ce te leagă în mod unic și infinit de adânc de Hristos este faptul, pururea uimitor, că din toate iubirile cu care ai fost iubit, doar a Lui te-a făcut liber, doar a Lui nu te-a lăsat un datornic, ci te-a eliberat de toate datoriile posibile. Ca și cum până la El n-ai fost iubit de nici un om, ci numai de bănci și cămătari. Și de aceea și recunoștința care se naște în suflet pentru Hristos nu este nici ea din lumea asta cu dugheni, ca să-l cităm pe Bacovia... Când omul este atins de iubirea lui Hristos, el nu se simte dator, ci înviat. În inima lui nu se naște un simțământ moral față de Hristos, ci însăși viața lui Dumnezeu. Iar recunoștința pentru această înviere nu mai aparține nici ea sferei acestei lumi și e totuna cu nesfârșita deschidere a omului față de viața care l-a înviat, viața veacului ce va să vină...

Cine dintre creștinii de azi nu poartă în suflet, unii din creștet până-n tălpi cum scrie Isaia, rănile făcute de dragostea sufletească, psihologică, a fraților? Și nu ascunde, sub un zâmbet blajin, epuizarea de a-și achita datoriile pe care și le-a făcut primind această iubire? Scriu asta nu ca judecată a fraților, ci a iubirii de contrabandă pe care o folosesc fără să știe. Iubirea cu care-și iubesc frații e foarte adesea, din lipsa discernământului, un fals administrat de diavol. Se vede clar după roade...

Orice dragoste care îndatorează este un fals ce aparține Mamonei. Este un substitut psihologic al iubirii duhovnicești. Care în loc de inimă are mecanismul investiție-profit. Falsificarea e vădită de faptul că acest duplicat psihologic nu orientează și nu trage mintea creștinului spre Împărăția Cerurilor. Din pricina asta, nu poate împărtăși sufletului odihna lui Dumnezeu; și, pentru că nu poate odihni duhovnicește, sedează sentimental. Iar când efectul sedativului trece, irumpe legiunea de frustrări și nemulțumiri a inimii neodihnite...

Conștiința creștină nu-i transformă pe oameni în ființe morale ale acestei lumi, ci îi leagă lăuntric de viața Împărăției lui Dumnezeu. Fiindcă, așa cum spunea Părintele Schmemann, învățătura morală a Bisericii este eshatologică, nu etică.

De aceea, pentru a dobândi o conștiință creștină, e nevoie de un lucru foarte rar între creștinii de acum: să stai neclintit în inima ta cu fața spre Împărăția lui Dumnezeu, să le privești, să le judeci și să le suferi pe toate în Duhul, lumina și perspectiva ei. Care sunt și azi, după două milenii, atât de vii și strălucitoare în cuvintele Apostolului Pavel!

Cel mai necesar și mai mare act de filantropie al Bisericii în aceste vremuri, ar fi cel prin care i-ar mai scoate puțin pe creștini din cumplita lor lipsă de conștiință creștină...