Motto: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20)

Pericopa apostolică de azi face parte din lupta Sfântului Pavel cu prima încercare de distrugere a creștinismului, prin reintegrarea lui în iudaism. Această lucrare de deturnare se făcea prin unii creștini dintre iudei care impuneau convertiților păgâni să se taie-împrejur și să țină Legea.

Apostolul Pavel avea CV-ul perfect pentru această slujbă. Pe de o parte era iudeu, cunoscător pasionat al Vechiului Legământ și un activist hiperzelotist al iudaismului (și din aceste motive mare prigonitor al Bisericii); pe de alta, devenise creștin nu prin auzirea Evangheliei, ci prin întâlnirea cu Hristos-Însuși. De aceea cunoștea și înțelegea ca nimeni altul profunzimea mizei și a consecințelor acestui atac împotriva Bisericii. Privind problema, el vedea limpede în miezul ei. Pentru că, așa cum spunea Anatolie din filmul Ostrov, îl cunoștea personal pe dracul implicat în această poveste.

De aceea, Apostolul se opune vehement, cu toată autoritatea biografiei sale excepționale și cu profunda cunoaștere a Scripturilor pe care o avea. Și reușește prin această Epistolă să pună capăt în Galatia primei erezii din istoria Bisericii.

Între istoria Bisericii și cea personală a creștinului există o legătură tainică și organic funcțională numită Tradiție, prin care Duhul Sfânt împărtășește, de pildă, o biruință de acum două mii de ani a Apostolului Pavel, vieții lăuntrice a unui creștin de azi.

În fiecare dintre noi, ortodocșii de acum, există la nivel intim, un conflict asemenea celui din pericopa apostolică din această duminică: este conflictul dintre Ego (în expresia sa religioasă) și Persoană. 

Tăierea împrejur devenise semnul Ego-ului iudeilor, al poporului Legii. Așa cum idolatria, închinarea la propriile gânduri, era expresia Ego-ului păgân.

Iar Ego-ul, legist sau idolatru, este exact partea pe care o circumcide, o taie și o îndepărtează, crucea poruncilor lui Hristos ca să elibereze Persoana, purtătoarea Chipului divin. Acest Ego este masca pe care a pus-o Căderea peste Chipul lui Dumnezeu din noi. Și este o mască asemenea chipului Fiarei din Apocalipsă: are putere să grăiască și să omoare (Apocalipsa 13, 15) Așa cum a făcut prin evreii și romanii care L-au hulit și L-au ucis pe Hristos. Orice creștin lucid și sincer în privința vieții sale lăuntrice, știe că prin Ego-ul său, duhul lumii căzute respinge Duhul lui Dumnezeu. Iar aceasta este sinucidere duhovnicească.

Ego-ul legist și cel idolatru sunt strămoșii spirituali al Ego-ului „dreptmăritor”. Și acesta refuză Crucea, dar nu ca semn exterior, ci ca lucrare interioară, ca tăiere-împrejur a inimii de tot ce o desparte de Împărăția lui Dumnezeu. Adică, sfârșitul Ego-ului...

Dacă creștinismul originar, al Evangheliei Împărăției, înseamnă lepădare de sine, luarea Crucii și urmarea lui Hristos, creștinismul Ego-ului le inversează: leapădă Crucea și ia pe Hristos pentru a urma sinelui.

Acest tip de creștin cunoaște și trăiește Ortodoxia într-un chip impersonal. Cunoaște învățătura lui Hristos, dar nu pe Hristos. Fie intelectual, fie om simplu, el nu jubilează la faptele și cuvintele lui Hristos, ci numai la acele secvențe din Sfânta Tradiție care-i justifică abordarea. Folosește Tradiția Bisericii lui Hristos, dar în așa fel încât să se țină cât mai la distanță de Hristos Însuși. Și invocă smerenia pentru a justifica această distanță. Evlavia lui este rece și exclusivistă. Predicile lui, dacă este preot, sunt raționale nu insuflate, pline de idei, nu de iubirea lui Hristos pentru cei ce-l ascultă.

Se ferește de tot ce l-ar putea pune într-o stare de intimitate cu Hristos, ca dracul de tămâie. Două nume esențiale lipsesc cu ostinație din interesul și vocabularul lui: Iisus Hristos și Împărăția lui Dumnezeu. Nevoit să le pronunțe, o face stângaci, cu un efort care vădește că omul rostește cuvinte străine de viața și inima lui.

El este întotdeauna mai interesat de viața lumii, decât de cea a Bisericii. Mai mult de supraviețuire, decât de viețuire. Se folosește de credință pentru suportul psihologic oferit vieții de acum, nu pentru a gusta prin ea, acum, viața veșnică.

Acest tip de ortodox este cel care a tras psihologia și științele în interiorul vieții bisericești, ca o recunoaștere involuntară a locului lăsat gol de absența lucrării lăuntrice. Psihologia, din pricina legiunii de nevroze produse, inevitabil, de viața religioasă a Ego-ului. Și argumentele științifice, ca motor al unei credințe lipsită de puterea vie a harului. 

Cunoaștem cu toții ortodoxia artificială a Ego-ului, din noi înșine și din jur. Ne lovim mereu de ea în interiorul și în exteriorul nostru. Diferența e că pe unii această lovitură îi arde ca o atingere a morții veșnice, pe când alții sunt reconfortați de ea. Dar e un confort care ne împiedică să devenim persoane, cetățeni ai veșniciei, și ne ține în starea de cetățeni religioși ai deșertăciunii.

Biserica este poporul exodului lăuntric de la Ego la Persoană. Liturghia este însuși acest exod. În care pășim trași de dragostea lui Hristos pentru noi, nu de închipuita dragoste a Ego-ului pentru Hristos. Lumea aceasta este împărăția Ego-urilor, pe când Împărăția lui Dumnezeu este lumea Persoanelor.

„Când a binevoit Dumnezeu să descopere pe Fiul Său în mine...”, scrie Apostolul Pavel (Galateni 1, 15-16) Iată cum redevine cineva Persoană. Iisus, sălășluindu-Se prin credință în inimile noastre, ucide cu suflarea gurii Lui sinele, Ego-ul nostru. Și așa se deschid ochii orbului dus de mână de politicieni, este pus pe picioare paraliticul purtat de știință pe patul tehnologiei și-i vindecat de iluzia normalității leprosul care transformă societatea într-un mediu de putrefacție morală. 

Și această suflare de foc eliberatoare a Domnului Iisus Hristos este puterea cu care Biserica, prin oameni ca Apostolul Pavel, a mistuit creștinismul falsificat de Ego, esența tuturor ereziilor.

Iar viața autentic creștină, neiudaizată, trăită de cuvioși și mucenici, viața Crucii în oameni, este ilustrată de acest stih din Psalmi: ,,Că pentru Tine ne omorâm (sinele) toată ziua, socotitu-ne-am ca niste oi de junghiere” (Psalm 43, 24).

Iată Ortodoxia Părinților, tăierea-împrejur prin care Persoana se eliberează de Ego, răstignirea cea de toate zilele a caprei în inima oilor. 

Ca să redevină miei.