Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Iar când veți vedea «urâciunea pustiirii», cea prezisă de prorocul Daniel, stând unde nu se cuvine – cine citește să înțeleagă –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munți, iar cel de pe acoperiș să nu coboare în casă, nici să intre ca să-și ia ceva din casa sa și cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă îndărăt ca să-și ia haina. Dar vai celor ce vor avea în pântece și celor ce vor alăpta în zilele acelea! Rugați-vă, dar, ca să nu fie fuga voastră iarna. Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum de la începutul făpturii pe care a zidit-o Dumnezeu și nici nu va mai fi. Și, de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleși, pe care El i-a ales, a scurtat acele zile. Și atunci, dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau: Iată, este acolo, să nu credeți. Se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor face semne și minuni ca să ducă în rătăcire, de va fi cu putință, chiar pe cei aleși. Dar voi luați seama! Iată, dinainte v-am spus vouă toate. (Marcu 13, 14-23) (Marți în săptămâna a 34-a după Rusalii)

Textul Evangheliei din această zi continuă discursul Domnului despre vremurile căderii Ierusalimului. După prigoanele amintite în fragmentul citit în ziua precedentă, aici vorbește despre noi semne premergătoare venirii Fiului Omului. De-a lungul timpului, ele au fost văzute de tradiția bisericească în asociere cu evenimentele descrise în cartea Apocalipsei. Astfel, venirea Fiului Omului pomenită aici, ca semn asociat distrugerii măreței cetăți, este echivalată cu venirea lui Hristos ca să judece pământul, la sfârșitul lumii. Iar acest eveniment e prezis prin mai multe semne: întuneric, căderi de stele, cataclisme marine, cutremure, războaie. Un alt semn, nemaiîntâlnit în alte descrieri eshatologice, este așezarea „urâciunii pustiirii” la locul unde înainte era cinstea. Acest amănunt duce la nuanțarea imaginii despre venirea Fiului Omului. Cu alte ocazii s-a adus în discuție existența mai multor niveluri istorice în discursul biblic: viitorul imediat și viitorul îndepărtat. La scrierea Evangheliilor, creștinii credeau că Fiul Omului va veni curând, că sfârșitul este aproape. Și iată, au trecut deja 2000 de ani de atunci. 

În pericopa acestei zile, după ce Domnul pomenește de urâciunea pustiirii, urmează o apoziție, o paranteză cu conținutul: „cine citește să înțeleagă”. Acest adaos misterios susține ideea nivelurilor istorice. De exemplu, contemporanii Apostolilor credeau că venirea urâciunii pustiirii s-a întâmplat atunci când un împărat păgân a pângărit templul. Astfel, în anii 70-71 romanii au distrus Ierusalimul, iar viitorul împărat Titus a poruncit ca pe locul sanctuarului israelit să se clădească un templu al lui Zeus. Așadar, cei care au trăit aceste momente erau încredințați că sfârșitul lumii este aproape. Mai târziu, alți împărați care s-au declarat zei au fost văzuți ca întruchiparea Antihristului. Peste veacuri, căderea Constantinopolului și transformarea bisericii Sfânta Sofia în moschee au fost văzute ca semne ale apropierii vremurilor. Alte evenimente din aceeași categorie au mai fost așa-numită „captivitate babilonică a papilor” obligați să locuiască la Avignon, Revoluția Franceză, căderea monarhiei ruse și venirea regimului comunist al lui Lenin și așa mai departe. Azi, teoriile conspiraționiste dezvoltă idei precum că plănuita refacere a templului de la Ierusalim, unde astăzi se află moscheea sau domul stâncii, ar fi un semn că se apropie vremurile cele de pe urmă. 

Revenind însă la ceea ce Domnul Iisus spune în continuare ucenicilor Săi, venirea „urâciunii pustiirii” este evident semnul distrugerii unei anumite ordini, prin stricarea a ceea ce e mai sfânt pentru un popor. Și atunci, îndeamnă Iisus, în asemenea momente, oamenii ar fi bine să fugă din acel loc fără să se mai uite înapoi. El fericește pe cei ce pot fugi și nu sunt, de exemplu, ca femeile însărcinate cărora le va fi cu mult mai anevoie să se deplaseze dintr-un loc în altul. 

Deși nenorocirile se repetă în istorie, Domnul vorbește chiar despre acea distrugere finală. Mai adaugă la cele spuse și faptul că necazul cel mare nu va putea fi suportat de către oameni decât dacă Dumnezeu va scurta zilele, adică îi va face pe cei ce vor trăi atunci să creadă că timpul trece mai repede. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci durerea ar birui speranța și disperarea i-ar cuprinde pe toți. Produsul haosului din războaie, neorânduiala, anarhia este în mare aceeași mereu, însă pe noi creștinii ne dor nu atât aceste nenorociri, ci alta și mai mare: în crizele profunde apar hristoși mincinoși, oameni care se dau drept salvatori, mântuitori, care păcălesc lumea cu minuni și semne și duc în rătăcire pe mulți. Până și dintre cei aleși, adică dintre cei care ni se par cei mai credincioși și plini de virtuți, vor exista unii care vor fi înșelați. 

Aceste momente de tulburare generală ale lumii sunt momente de cernere. Unii vor cădea, alții se vor ridica prin suferință, îndurare și altruism. Hristos spune în final: „Dar voi luați seama. Iată v-am spus toate dinainte”. Acest avertisment are rostul de a ne trezi și a înțelege ce va urma. În momente de pace beneficiem de răgazul necesar ca să ne consolidăm duhovnicește pentru ca, în vreme de tulburare, haosul să nu pătrundă și înăuntrul nostru, astfel noi înșine să propagăm acest haos. „Urâciunea pustiirii” poate să se instaleze în locul de cinste, adică lucruri abominabile se petrec, distrugând locuri sfinte pentru noi, în diferite momente istorice. Dar dincolo de aceste momente grele, e necesar să avem grijă ca nu cumva această urâciune să se instaleze deja în cel mai important loc: în inima noastră. Dacă se întâmplă așa, fuga e foarte dificilă. Fiindcă dacă de prigonitori ne putem ascunde, cu mila lui Dumnezeu, de răutatea dinăuntrul nostru cu greu ne poate scăpa cineva. Dar având vestire dinainte de la Dumnezeu, ne păzim în ascultarea de El, în Biserică.