Să facem un mic test. De la fereastra unui bloc, foarte târziu în noapte, vedeți cum la un colț de stradă o tânără femeie pare a aștepta pe cineva, plimbându-se de ici, colo. Gândindu-vă la motivul pentru care acea tânără e acolo, primul lucru care vă vine în minte este: a) așteaptă pe cineva spre a merge în vizită la un bolnav; b) se duce la o petrecere și așteaptă un taxi; c) a fost dată afară din casă de soțul ei și nu știe încotro să o apuce; d) este o prostituată care-și așteaptă clienții; e) are insomnie. E posibil ca în minte să vă vină și alte răspunsuri, dar cred că orice ați putea gândi, se va apropia de una dintre cele cinci variante de mai sus. Ce ne spune nouă faptul că o aceeași scenă poate fi interpretată diferit de către cineva? Denotă faptul că suntem tentați să proiectăm asupra celor din afara noastră cele ce sunt, de fapt, înlăuntrul nostru și pe care ni le-am împropriat ca urmare a unor experiențe de viață. Dacă cineva are inimă curată, va avea gânduri bune și de compasiune față de o astfel de tânără. Dacă cineva este stăpânit de patima desfrânării, va vedea în ea o posibilă prostituată. Și putem continua pe această linie... Cu alte cuvinte, nu putem emite o judecată față de un semen al nostru, decât dacă cele pe care le judecăm la altul sunt, mai întâi, în noi înșine. Pe înțelesul unei gospodine: nu poți spune despre vecina că „este o mare bârfitoare”, decât dacă bârfa îți este ție ceva foarte familiar (adică, ori bârfești la fel de mult ca ea, ori ai această tendință). Sau, cum spuneam noi în copilărie, atunci când cineva ne jignea: „Cine spune, ăla este...”.

Mântuitorul concentrează această realitate spirituală în cuvintele: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui” (Luca 6, 45). Dacă luăm aminte la acest mod de a ne raporta la cele din jurul nostru, vom avea un instrument extrem de util în a ne descotorosi de patimi și păcate. Dacă eu conștientizez, la un moment dat, că judec tot timpul la altul ceva anume (spre exemplu, că X este lacom după bani), atunci mă pot întoarce către mine și să-mi spun: „Stai un pic, dar această lăcomie este, mai întâi, în mine, numai că mă iubesc prea mult, am o părere prea bună despre mine și de aceea văd la altul ceea ce nu-mi dau voie să văd la mine însumi”.

Să vedem cum se aplică acum acest principiu general uman, atunci când se vorbește despre „averea Bisericii”. Opiniile se înscriu, în genere, pe o plajă care merge de la: „foarte bine că Biserica este înstărită, înseamnă că poate ajuta multă lume”, cu varianta „păi, da, se vede că Biserica știe să-și administreze avutul, trebuie să se gospodărească bine, ca să-și susțină activitățile filantropice, culturale, misionare etc.”, mergând până la extrema cealaltă în care „Biserica nu este decât o mare afacere – o «godporație», nu? – de pe urma căreia profită doar popii”. Care dintre toate opiniile posibile este mai aproape de adevăr? Cum ar trebui să procedeze un spectator neutru, spre a se edifica în această privință? Ca să ajungem la o concluzie, haideți să ne întoarcem puțin la exemplul dat la începutul articolului. Orice opinie ar putea avea cineva despre tânăra ce stă la colțul străzii, în miez de noapte, nu poate pretinde că deține și adevărul despre motivele care au adus-o acolo, decât într-un singur fel: să coboare până la dânsa și să o întrebe. Sigur, ea are dreptul să nu răspundă la o întrebare ce vizează viața ei privată, poate să și mintă, dar sunt și șanse mari să-ți spună ce e acolo, cu dânsa. Între a rămâne blocat într-o opinie pe care ți-ai format-o de la distanță (care este, de fapt, scoasă din „vistieria inimii” tale) și a face un pas spre dialogul cu acea tânără, cred că e mai mult decât rezonabil să optăm pentru a doua variantă.

Felul în care ne poziționăm vizavi de (psedo)problema „avuției Bisericii” (ca de altfel și față de alte subiecte) arată ce se regăsește, de fapt, în noi înșine. Chiar și să fie Biserica așa de bogată precum se spune, cu ce-ar putea deranja pe cineva? Este ceva ilegal în acest lucru? Cu siguranță, nu, altfel ar fi fost demult „taxată” de instituțiile abilitate, dacă nu în urma controalelor care se fac periodic, atunci ca urmare a sesizării neobositelor ONG-uri anticreștine și anticlericale. Este ceva imoral? Iarăși, răspunsul este nu. A fi bogat nu e un păcat în sine, după cum a fi sărac nu e o virtute. Depinde ce faci cu bogăția, respectiv cum te raportezi la propria-ți sărăcie. Atunci, despre ce este vorba? Despre banii pe care-i primește Biserica de la bugetul de stat? Dar ei fie se întorc înapoi la statul român (sub formă de taxe și impozite pe salariile clericilor, pe lucrările de construcție sau de reparație etc.), fie de ei ajung să beneficieze – direct sau indirect – cetățeni ai acestei țări: numai anul trecut (2014), eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit peste 87 de milioane de lei (în jur de 20 de milioane de euro) pentru activități social-filantropice de care au beneficiat mai ales categoriile defavorizate din populație. Atunci? Să fie oare faptul că Biserica nu ar da dovadă de transparență? În primul rând, Biserica nu intră sub incidența Legii 544/2001 (legea privind liberul acces la informațiile de interes public), întrucât este o persoană juridică de drept privat, „autonomă față de stat și față de alte instituții” (art. 4 din Statutul B.O.R.), și nu poate intra sub incidența acestei Legi (invocate fără temei juridic de unii jurnaliști), întrucât nu este „autoritate sau instituție publică”. Mai pe românește, Biserica nu are obligația legală de a oferi nicio informație, nimănui. Are doar o obligație morală, pe care o și împlinește prezentând zilnic, în presa bisericească, detalii despre activitățile sale, iar anual (sau când este solicitată) rapoarte-sinteză despre cum sunt cheltuite veniturile. Cu siguranță că la partea de comunicare publică mai avem de lucrat dar, să recunoaștem că nu e chiar ușor să găsești întotdeauna formula care să împace două precepte creștine aparent ireconciliabile, atunci când vine vorba despre activitatea filantropică. Primul e discreția smerită: „când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3), iar al doilea e credința lucrătoare și mărturisitoare: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

În concluzie: ce ne împinge, de fapt, să ne arătăm deranjați de „avuția Bisericii”: să fie lipsa de informare, să fie invidia ori răutatea, dorința de a face audiență pe seama unui subiect la care oamenii sunt sensibili, să fie ordinul șefului sau vreo motivație financiară, ori poate chiar ura față de Dumnezeu?... Fiecare, pe măsura onestității sale, își poate găsi propriul răspuns din cele enumerate sau din altă parte. Se poate rămâne, bineînțeles, în continuare pe poziția de critic/ cârcotaș de serviciu, dar aceasta va costa mult în plan spiritual: a pune în cârca altora patimi de care-ți este împovărată propria inimă nu poate decât să aducă o și mai mare adâncire în ele și o încrâncenare ce nu face casă bună nici cu pacea, nici cu bucuria. Sau, ca să folosim cuvinte rostite de Hristos acum două mii de ani: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).