Cei mai mulţi s-au arătat surprinşi să constate această atitudine a presei, declarându-se dezamăgiţi mai ales de acei jurnalişti care păreau să inspire încredere şi onestitate. La cealaltă extremă sunt voci care, fie socotesc că ITO 2017 nu a fost un eveniment de mediatizat – nu a constituit o „ştire” –, fie consideră că Biserica nu trebuie să urmărească „slava deşartă”, al cărei duh ispiteşte mai ales în „prime time” – adică momentul de audienţă maximă al unui post de radio sau TV.

Ca unul care am lucrat câţiva ani în presă, sunt convins că ITO 2017 a avut toate ingredientele, chiar şi ale unei ştiri comerciale, nu doar din sfera cultural-spirituală. Când unul dintre cei doi prezentatori ai evenimentului este Daniel Buzdugan, nume extrem de cunoscut în industria românească a divertismentului, când conferenţiază cel mai mediatizat, zic eu, preot al momentului – Constantin Necula, când concertează trupa Holograf, când ai ocazia de a filma tineri de culoare sau din ţări occidentale mărturisind, dezinhibat şi tonic, o Ortodoxie autentică – cum mai poţi spune că nu existau ingredientele unei ştiri?

Pentru mine nu a fost deloc o surpriză acest „tratament” din partea presei. În iunie 2014 publicam un articol cu titlul „Nu pot ei ignora cât putem noi manifesta!”, în care semnalam boicotul mediatic al unui alt eveniment de anvergură – „Marşul pentru Familie”, ce scosese pe străzile Iaşului aproape 10.000 de participanţi. Atunci am fost şi eu uimit de această adevărată „conspiraţie a tăcerii” şi eram preocupat de a identifica resorturile unei atitudini, aş putea-o numi, „pasiv-agresive”. După un an petrecut în diaspora, fără povara vreunor responsabilităţi de genul „purtătorului de cuvânt”, privesc lucrurile ceva mai nuanţat. Nici nu trebuie ignorată, dar nici nu trebuie exagerată în vreun fel preocuparea pentru modul în care reflectă presa viaţa Bisericii. Da, e nevoie de o comunicare cât mai profesionistă cu jurnaliştii, cu maximum de transparenţă şi promptitudine în relaţia cu oricare dintre ei, indiferent cât de ostili s-ar arăta. Dar nu trebuie să avem aşteptări din partea nimănui. Fiecare om de presă va acţiona (sau nu!) fie ascultându-şi conştiinţa profesională, fie din vreun interes, fie la comandă, fie pur şi simplu din nepricepere. Prea puţin contează motivul. Biserica nu va avea decât de câştigat. Dar cu câteva condiţii.

În primul rând, subiectul comunicării nu poate să fie decât Dumnezeu, implicit sau explicit. Adică, în orice acţiune, să ne ghidăm după două imperative evanghelice: 1) „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16); 2) „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Când suntem, cu adevărat, purtători în lume ai Cuvântului lui Dumnezeu, cu ce ne mai poate atinge „tăcerea” presei sau cum ne vor mai răni cuvintele ei denigratoare? Când ne străduim să fim icoană a iubirii Celui Ce S-a smerit luând trup omenesc, ce fel de imagini ne mai pot tulbura? Când noi mărturisim Adevărul, ne mai putem lăsa afectaţi de minciuni? Ce căutăm noi, creştinii, s-avem o imagine bună în lume sau să dobândim har de la Dumnezeu? Nu degeaba ne avertizează Mântuitorul: „Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26).

În al doilea rând, este foarte important să nu ne ascundem slăbiciunile omeneşti şi instituţionale, ci să ni le asumăm cu autentică smerenie. Să încercăm să fim cât mai aproape de modelul Sfântului Apostol Pavel, bucurându-ne „în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Dacă am avea, la un moment dat, anumite stângăcii în comunicare, sunt convins că am beneficia uneori chiar şi de o anumită clemenţă. Dar nici publicul, cu atât mai puţin jurnaliştii, nu vor rata – pe bună dreptate – ocazia de a taxa orice urmă de interes lumesc, de făţărnicie sau mai ales de aroganţă pe care ar manifesta-o oamenii Bisericii. Iar asta ne ajută să ne trezim la realitate.

E binecunoscut dictonul: „nimeni nu câştigă un război cu presa”. El datează, după câte se pare, încă de pe la 1919, urmare a unei campanii de presă, în fapt un adevărat „linşaj mediatic” la care fusese supus marele om politic Ion. I.C. Brătianu de către publicaţia „Adevărul”. Noi putem „încreştina” acest dicton, schimbând perspectiva: din partea presei nu avem decât de câştigat. Dacă presa este onestă şi reflectă corect viaţa Bisericii – chiar şi criticând –, atunci e bine. Dacă ne ignoră sau distorsionează realitatea, iarăşi avem de câştigat. Pentru că Dumnezeu îngăduie spre folosul nostru orice „răstignire” mediatică. Hristos Însuşi a ales să Se arate lumii întregi pe Cruce. Lumea L-a pironit pe lemn ca pe un tâlhar şi ca pe un blasfemiator – cea mai cumplită dezinformare din istoria umanităţii –, dar El a făcut din Înviere cea mai teribilă ştire, una pe care n-au mai putut-o „îngropa” toate zvonurile lansate de duşmanii Săi (v. Matei 28, 11-15), de-a lungul a două mii de ani.