Din pescari păcătoși a făcut pescari de oameni

E adevărat că Dumnezeu ne poate adresa, de-a lungul vieții, mai multe chemări. La unele dintre ele nu răspundem, tocmai de aceea ne oferă alte șanse. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să tot amânăm răspunsul la chemare, invocând tot felul de motive. Întotdeauna vom descoperi că avem altceva de făcut, însă nu avem garanția că vom mai primi încă o chemare, pe lângă cele deja refuzate.

„În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. (Luca 5, 1-11)

În duminica ce a urmat marelui praznic al Pogorârii Sfântului Duh, Biserica a rânduit începerea citirilor din Evanghelia după Matei, iar atunci prima pericopă duminicală se referea la alegerea celor dintâi ucenici ai lui Hristos, Care L-au urmat când El le-a promis, mai întâi lui Petru și Andrei, că îi va face pescari de oameni (Mt. 4,19). Apoi le-a adresat aceleași cuvinte și altor doi frați, Ioan și Iacov.

Începând cu Duminica a optsprezecea după Rusalii, se citesc la Sfintele Liturghii fragmente din Evanghelia după Luca. Prima pericopă duminicală se referă tot la chemarea primilor ucenici la apostolat. Dacă Matei și Marcu spun că Domnul umbla pe lângă Marea Galileii și S-a adresat direct celor ce își dregeau mrejele, chemându-i să fie „pescari de oameni”, Luca dezvoltă subiectul, aducând noi detalii cu privire la transformarea acestor pescari în apostoli. Și el amintește de două corăbii trase la mal, spunând că pescarii își spălau mrejele. Dar Domnul, potrivit Evangheliei din această duminică, nu trece direct la subiect. Nu face direct chemarea la ucenicie, ci îl roagă pe cel ce avea să fie purtătorul de cuvânt al apostolilor să tragă corabia puțin de la țărm. Motivul pentru care dorise aceasta este că veniseră mulțimi de oameni la El și Îl îmbulzeau, așa că, acostată la mică distanță de mal, corabia devenea un fel de podium, de unde Iisus putea fi văzut și auzit mai bine de mai mulți oameni.

Abia după încheierea cuvântării Domnului începe chemarea la apostolat, dar nici acum nu direct, ci printr-o acțiune simbolică: Mântuitorul îi cere lui Simon să plece cu corabia în larg și să arunce mrejele pentru pescuit. Acesta se supune, dar nu fără a explica mai întâi că ar fi cam fără sens: toată noaptea a încercat să prindă ceva, dar s-a întors fără nimic. Orice pescar de meserie știe că peștele se prinde bine noaptea, până la revărsatul zorilor. Dimineața, după ce soarele a răsărit, e mult mai greu, fiindcă peștii coboară în adâncurile apelor. Cu atât mai mult, dacă pescarii nu reușiseră o noapte întreagă să prindă ceva, șansa de succes pe zi era clar mai mică. S-ar mai putea pune la socoteală, pe lângă aceasta, oboseala pescarilor după o noapte nedormită. Însă, cu toată argumentația sa, Simon adaugă: „Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Pescarul profesionist renunță la propria știință de dragul Domnului Iisus. Această atitudine trădează faptul că predica ținută de El mulțimilor l-a pătruns la inimă pe pescar, cel numit mai târziu „Petru” pentru credința sa tare, de piatră. Mântuitorul trebuie să fi vorbit despre apropierea Împărăției lui Dumnezeu, despre puterea credinței, sau poate despre lăsarea omului cu totul în grija lui Dumnezeu, Care face minuni.

În urma exercițiului de ascultare, Petru și cel ce era în corabie cu el, probabil fratele său Andrei, dacă e să coroborăm textul Evangheliei cu cele de la Matei și Marcu, aruncă mreaja la adânc și prind o cantitate de pește mai mare decât capacitatea mrejei de a rezista greutății. Petru face semn celor din corabia a doua, probabil Iacov, Ioan și tatăl lor, Iona, dacă citim la ceilalți Evangheliști. Împreună au reușit să scoată la liman mreaja care era aproape să se rupă. Chiar și așa, cantitatea de pești a umplut amândouă corăbiile, acum aflate amândouă în pericol să se scufunde de greutate.

Ajunși la mal, pescarii galileeni se simt copleșiți. Petru înțelege că pescuirea bogată nu e întâmplătoare, ci e martorul unei minuni făcute de Domnul Iisus. În frica sa sfântă, îi spune Domnului: „ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” E de remarcat că acesta se simte nevrednic, pentru păcatele sale, să fie cercetat și răsplătit de Dumnezeu. Nu e vorba de o rugăminte adresată lui Iisus de a pleca, așa cum făcuseră gherghesenii când Domnul a vindecat un îndrăcit, trimițând demonii în turma de porci (Marcu 5, 17). Mai degrabă este simțul duhovnicesc de micime în fața puterii dumnezeiești.

Abia acum, după toate cele întâmplate, Hristos îi adresează deschis lui Simon chemarea la apostolat: „nu te teme”, îi spune întâi. De mai multe ori a îndemnat pe unii dintre cei cu care Se întâlnea să îndrăznească, să alunge teama. Acest sentiment, în general, este unul fără veleități pozitive. Teama naște în om inhibiție, imposibilitatea de a se exprima așa cum este el, îi diminuează puterea fizică și psihică. Din teamă renunțăm de multe ori la lucruri pe care ni le dorim, dar tot din teamă încetăm, de exemplu, să Îl slăvim pe Dumnezeu înaintea oamenilor care sunt adversari ai credinței. Există însă și o teamă sfântă, prețuită în Psalmi și în scrierile sapiențiale. Frica de Dumnezeu este „începutul înțelepciunii” (Isus Sirah 1,14), „Ea înalță inima mai mult decât banii și tăria”  și este „rai binecuvântat” (Sirah 40, 28 și 30). Ea „lungește zilele omului” și este „nădejdea celui tare”, „izvor de viață”, „învățătură și înțelepciune”, „ferire de rele” (Pildele lui Solomon 10,27; 14,26-27;  15,33; 16,6). Despre ea amintea și Sfântul Ioan Casian în Convorbirile Duhovnicești, în timp ce Sfântul Antonie, la sfârșitul vieții sale pământești spunea: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, fiindcă Îl iubesc. Iar iubirea alungă în chip desăvârșit orice fel de teamă”. Așadar, Domnul Iisus îl invită pe Petru să crească de la începătorul cu frică de Dumnezeu către omul îndrăzneț, dar în sensul bun al cuvântului. Nu degeaba, fiindcă e chemat să devină pescar de oameni. Un pescar adevărat nu se teme de peștii pe care dorește să îi prindă. Tot la fel, un apostol care e trimis să vestească Evanghelia și să „pescuiască” din marea acestei vieți sufletele pierdute, are nevoie să își biruiască teama avută față de oricare dintre interlocutorii săi.

Pericopa evanghelică de la Luca se încheie, în ceea ce privește chemarea la apostolat, în același fel ca și la Matei și Marcu: pescarii își trag corăbiile la țărm, nu apucă să selecteze peștii, să îi vândă sau să îi valorifice cumva, ci lasă totul și merg după Domnul. Fascinația de a fi alături de El e net superioară oricărei ocupații curente. Și Matei, mai târziu, lasă vama unde era rânduit și merge după Mântuitorul (Mt. 9,9). Aceste exemple ne sunt date pentru a înțelege că, atunci când Domnul ne cheamă, nu e cazul să mai întârziem inutil cu lucrurile noastre cotidiene.

E adevărat că Dumnezeu ne poate adresa, de-a lungul vieții, mai multe chemări. La unele dintre ele nu răspundem, tocmai de aceea ne oferă alte șanse. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să tot amânăm răspunsul la chemare, invocând tot felul de motive. Întotdeauna vom descoperi că avem altceva de făcut, însă nu avem garanția că vom mai primi încă o chemare, pe lângă cele deja refuzate. Dacă va fi chemarea cea mai de pe urmă, adresată prin îngerul Său cel înfricoșător, de a ne înfățișa la judecată, atunci răspunsul nostru va fi prea târziu. De aceea, cei care au lăsat totul pentru Domnul au primit răsplata cea mare și singura importantă în viață: anume veșnicia de a fi alături de El și a-I sluji.

De la același autor

Ultimele din categorie