Tu nu ceri mult de la mine, Iubirea mea. Cu adevărat, oamenii cer mai mult. Sunt învăluit într-un înveliș gros de nonexistență care-mi acoperă ochii sufletului meu. Tu, Doamne, îi ceri doar sufletului meu să-și scoată învelișul cețos și să-și deschidă ochii spre Tine, puterea mea și adevărul meu. Oamenii îmi cer să-mi învelesc sufletul din ce în ce mai mult cu învelitori din ce în ce mai groase...

O, ajută-mă, ajută-mă Doamne! Ajută-mi sufletului meu să ajungă la libertate și lumină, să devină ușor, dăruindu-i aripi să zboare!

Poveștile sunt lungi, prea lungi; morala e scurtă – un cuvânt. Poveștile curg mai departe și nasc alte povești, întocmai precum fața netedă a lacului meu se transformă din culoare în culoare. Unde se sfârșește revărsarea de culori a apei de sub soare și unde revărsarea de povești în alte povești? Poveștile sunt lungi, prea lungi; morala este scurtă – un cuvânt. Tu ești acel cuvânt, o, Cuvinte al lui Dumnezeu. Tu ești morala tuturor poveștilor.

Ceea ce stelele scriu pe cer, iarba șoptește pe pământ. Ceea ce apa susură în mare, focul huruie sub mare. Ceea ce îngerul spune cu ochii săi, imamul strigă din minaretul său. Ceea ce trecutul a spus și a zburat, prezentul spune și zboară. Există o esență pentru toate lucrurile; există o morală pentru toate povestirile. Lucrurile sunt povești ale Cerului. Tu ești înțelesul tuturor poveștilor. Povestirile sunt adâncul și profunzimea Ta. Tu ești cuprinsul tuturor poveștilor. Tu ești o pepită de aur într-un morman de pietre. Când Îți rostesc Numele, am spus totul și mai mult decât atât: O, dragostea mea, ai milă de mine! O, Puterea și Adevărul meu, ai milă de mine!

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 32-33)