Harul nu vine fără ca sufletul să-l cunoască; atunci când pierde acest har, sufletul îl doreşte cu putere şi-l caută plângând. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! La fel îl caută pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai multă nelinişte şi tărie.

Slavă lui Dumnezeu că ne dă să deosebim venirea harului Lui şi ne învaţă să recunoaştem ce face să vină harul şi ce ne face să-l pierdem. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi totdeauna prezenţa, chiar şi slabă, a harului; dar el se pierde uşor prin mândrie, pentru un singur gând de trufie. Putem să postim cât de mult, să ne rugăm cât de mult, să facem cât de mult bine dar, dacă cădem în mândrie, vom fi asemenea unui chimval care răsună dar înăuntru e gol (I Corinteni 13, 1).

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 96)