Părintele Ilarion, ultimul pustnic de la Mănăstirea Neamț

Era căutat de oameni apăsaţi de necazuri, care veneau să-i ceară rugăciunea şi sfatul. Pe veranda casei avea așezată o bancă și o masă și acolo îi spovedea şi le citea rugăciuni. Atent, asculta necazul și apăsarea celui care își pleca genunchiul sub epitrahil, povăţuindu-l spre bine. Aceia care îi urmau sfaturile primeau o rezolvare, pentru că bătrânul îi ajuta și cu rugăciunea. Îi îndemna şi pe ei la rugăciune, pentru că zicea părintele: „Doar cu rugăciunea împreună, a voastră şi a preotului, se poate trece de necaz”.

În Mănăstirea Neamț, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au viețuit mai mulți părinți îmbunătățiți, fie ei duhovnici ori simpli monahi. Printre ei se numără şi protosinghelul Ilarion Pancu, care pentru rugăciunea sa şi asprimea vieţii poate fi considerat ultimul pustnic al Neamțului. Felul de vieţuire și nevoinţele celor ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, asemenea Părintelui Ilarion, cu greu pot fi descrise. Însă cei care l-au cunoscut mărturisesc că simțeau rugăciunea cuvioșiei sale și că peste timp părintele a rămas un reper duhovnicesc pentru preoți și monahi. La prima vedere nu pare surprinzător chipul unui monah care și-a împlinit doar chemarea, dar atunci când pui la socoteală că a fi monah însemnă să fii ostaș al lui Hristos în linia întâi, chiar și pe cei răniți îi vezi eroi, iar pe cei viteji ‒ demni de Sinaxar. Este laudă adusă lui Dumnezeu a cinsti pe astfel de oameni, locaşuri ale Duhului Sfânt, care au putut să transmită harul şi celor din jurul lor.

Părintele Ilarion Pancu s-a născut la data de 26 septembrie 1911, în Chișinău, din părinții Ioan și Maria Pancu, primind la botez numele de Ioan, în cinstea Sfântului Ioan Bogoslovul. Simțind încă de tânăr chemare pentru a sluji Biserica lui Hristos, a urmat Seminarul Teologic între anii 1924-1932, iar apoi cursurile Facultății de Teologie de la Chișinău, între anii 1932-1936. După ce în anul 1936 s-a căsătorit cu Ana Bunacale din Orhei, ajunge preot în Basarabia natală.

În timpul anului 1944 are locul refugiul a mii de români din Basarabia, din calea trupele sovietice. În cursul acestei situații dramatice, familia suferă pierderea singurului copil. Aceasta, cât și celelate orori trăite au brăzdat sufletul părintelui, și mai cu seamă al preotesei Ana. S-au stabilit în Ardeal și, pentru o perioadă, părintele a slujit în cătunul Odăile Blăjenilor, județul Alba. Apoi, timp de peste 20 de ani, a slujit în parohia Lordoman (Alba), până în anul 1980, când a fost pensionat. Dintre toți preoții care s-au perindat pe aici de a lungul timpului, părintele Pancu a rămas în mod deosebit în conștiința credincioșilor. Tăcut și interiorizat, iubea rugăciunea și trăia cu acrivie viața de preot. Ținea post lunea, iar miercurea și vinerea mânca puțină pâine și apă cu miere de albine. Avea vorba scurtă și directă și nu se sfia să-și mustre uneori enoriașii, mai ales pe cei care lucrau în zi de duminică sau sărbătoare.

Era atent în mod special să nu rămână dator faţă de cineva şi plătea pentru orice mic serviciu. De altfel, le repeta mereu oamenilor să nu rămână datori cu nimic nimănui. Preotul satului se ostenea cu treburile gospodărești și se îngrijea şi de o mulţime de flori din curtea casei parohiale, în special trandafiri, care erau o desfătare pentru privitori.

După moartea soției, inima îl îndeamnă spre viața monahală. Ieșind la pensie, merge la Mănăstirea Cernica, dar pentru o scurtă perioadă, pentru că simțea că locul nu-i oferea ceea ce căuta. Și-a îndreptat pașii, în toamna anului 1980, spre Mănăstirea Neamț. În data de 19 aprilie 1981 este tuns în monahism, în Biserica ,,Înălțarea Domnului”, de către Arhimandritul Efrem Chișcariu, starețul Mănăstirii Neamț, primind numele de Ilarion.

I-a cerut părintelui stareţ un loc mai ferit şi a fost rânduit să locuiască lângă bolniță, la marginea pădurii, într-o casă monahală, împreună cu ierodiaconul Dometian. Acolo a simțit că îi este locul pe care-l dorea. Trăia retras ca un schimnic. Din mărturiile celor care l-au cunoscut putem creiona portretul unui suflet curat, împodobit cu simplitatea și râvna pentru cele sfinte. La bătrâneţe, mic de statură, încovoiat și slab, avea încă o voce puternică și frumoasă. Ochii albaștri și barba mică îi conturau chipul de rugător. În prezența sfinţiei sale nu te simțeai stingherit pentru că, purtător de Hristos fiind, te odihnea.

Slujea deseori ca protos la frumoasele privegheri de la Mănăstirea Neamț, iar vocea sa, cu o tonalitate ridicată, aducea o profunzime cadrului liturgic. Venea în mănăstire doar pentru a-și împlini ziua rânduită lui de slujire, în fiecare sâmbătă. În timpul slujbei nu vorbea cu nimeni, era adâncit în Sfânta Liturghie. Stătea înaintea prestolului într-un fel aparte, care îi trăda trăirea lăuntrică și concentrarea la rugăciune. Își ferea privirea de orice priveliște deșartă. Respectos și atent cu fiecare, se remarca dintre toți părinții din obște ca un părinte cuvios.

Avea obiceiul ca în chilia lui să nu primească pe nimeni. Geamurile acoperite îngrădeau lumina candelei și a lumânării care vegheau peste Ceaslovul și Psaltirea deschise pentru rugăciune. Camera îi era un mic paraclis, unde zăvorât, cu epitrahilul pe grumaz, petrecea ca într-o adevărată pustie, în post și în vorbirea cu Dumnezeu. Își întărea mereu sufletul cu învățăturile Sfinților Părinți. Avea adunate teancuri de cărţi, predici și însemnări.

Adesea era căutat de oameni apăsaţi de necazuri, care veneau să-i ceară rugăciunea şi sfatul. Pe veranda casei avea așezată o bancă și o masă și acolo îi spovedea şi le citea rugăciuni. Atent, asculta necazul și apăsarea celui care își pleca genunchiul sub epitrahil, povăţuindu-l spre bine. Aceia care îi urmau sfaturile primeau o rezolvare, pentru că bătrânul îi ajuta și cu rugăciunea. Îi îndemna şi pe ei la rugăciune, pentru că zicea părintele: „Doar cu rugăciunea împreună, a voastră şi a preotului, se poate trece de necaz”.

Trăia fără să agonisească nimic și nu avea decât hainele de pe el. Când săracii îi băteau la uşă, știindu-l milostiv, le dăruia tot ce primea de la credincioşi.

Niciodată nu privea spre chipul omului, ci avea privirea ațintită în jos. Însă când vorbea de Maica Domnului își ridica privirea și iradia de bucurie, arătând mare evlavie către Preasfânta Maică. De obicei, la sărbătorile închinate Maicii Domnului părintele Ilarion ținea cuvântarea de la sfârşitul slujbei. Vorbea cuprins de însuflețire, simplu şi frumos, încât toţi oamenii îl ascultau cu drag și luau folos sufletesc.

Trăind retras de ochii lumii, nimeni nu-i cunoștea nevoințele. Mânca puţin. Obișnuia să mănânce tot timpul doar de post, iar uneori dezlega la peşte. Îi plăcea să picteze icoane aşa cum sunt cele din Ardeal, într-un stil popular. În jurul casei, pe lângă câțiva stupi, se ostenea cu o mică grădină pe care o lucra singur.

Spre sfârșitul vieții a făcut o rană la picior, care ajunsese până la os. Îi ceruse părintelui stareț Irineu Chiorbeja, care era medic, niște leacuri pentru rana care îl supăra. Dar mai apoi i-a spus: „Părinte stareț, nu-mi mai aduceți medicamentele, pentru că Maica Domnului mi-a zis că vine să mă ia!”. Într-adevăr, la câteva zile, în data de 19 iulie 1995, la vârsta de 84 de ani, a murit fără să fi zăcut. A avut o moarte frumoasă. Ca într-un zbor lin a plecat către Domnul Hristos, pentru că în toată viaţa nu a făcut prietenie cu lumea.

 La slujba prohodului au fost puțini oameni, dar mulţi îngeri.

(Ierom. Ambrozie Ghinescu, Schitul Pocrov-Neamț)

Mănăstiri: Mănăstirea Neamţ

De la același autor

Ultimele din categorie