Rugăciunea Arhimandritului Iachint Unciuleac pentru înmulţirea răbdării

De la părintele Iachint ne-a rămas o rugăciune, o expresie a sufletului său bun. O rugăciune care este de mare trebuinţă nouă, creştinilor din secolul vitezei, pentru că este despre ceva ce pierdem de la zi la zi – răbdarea!

În documentarea mea orientală am întâlnit un bătrân luminos, fascinat de Ortodoxia românească – chiar dacă el făcea parte dintr-o confesiune necalcedoniană. Comoara noastră, spunea el, o reprezintă mănăstirile care au ţinut aprinsă candela dreptei credinţe.

Marile mănăstiri au fost repere pentru credincioşi în vremuri de cârmuire atee, au fost vetre de cultură şi educaţie, când în şcoli ni se vorbea despre descendența din primatele Africii. Mănăstirile au fost loc de înduhovnicire pentru preoţii din parohii. Într-un cuvânt, au fost totul pentru Ortodoxia noastră. De ce au stat aşa lucrurile? Pentru că în sânul mănăstirilor s-au mistuit candelele marilor duhovnici şi părinţi ai neamului românesc. Cum am putea privi spre Ortodoxia românească fără părinţii Cleopa, Paisie de la Sihla, Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca? Mai lipseşte vreun nume, cel puţin pentru Moldova? Da, măcar unul – acela al părintelui Iachint Unciuleac.

Nu avem cum să ne bucurăm de tot ceea ce înseamnă mănăstirea Putna, fără a aminti de cel care a făcut ca această ladă de zestre a românismului să supraviețuiască anilor grei de comunism. Tocmai din această pricină binecuvântată, când se vorbeşte despre părintele se zice Iachint al Putnei, şi nu Iachint de la Putna.

Multe au rămas de la părintele, dincolo de chipul blând şi răbdător. Răsfoind o viaţă de om, privirea mi-a rămas la o scurtă rugăciune. De multe ori, slujitorii şi teologii contemporani au o mică reţinere în a alcătui noi rugăciuni, dincolo de cărţile de cult şi de rugăciune pe care le avem de secole în Biserica noastră. Pe drept cuvânt, pentru că avem Comisii Liturgice care au această îndeletnicire.

De la părintele Iachint ne-a rămas însă o rugăciune, o expresie a sufletului său bun. O rugăciune care este de mare trebuinţă nouă, creştinilor din secolul vitezei, pentru că este despre ceva ce pierdem de la zi la zi – răbdarea!

„Vino iarăşi la noi, Iisuse! Învață-ne cum să ne mântuim, arată-ne cum să răbdăm. Deprinde-ne să ducem crucea vieții. Învață-ne cum să ne răstignim. Vino şi suferă Tu pentru noi, răstigneşte-Te în locul nostru, gustă Tu înainte paharul morții, arată-ne calea cea nouă a mântuirii prin suferință. Vino în mijlocul mării, în inima omului, în sânul familiei! Acolo unde se amestecă lumina cu întunericul, viața cu moartea, bucuria cu suspinul, pâinea cu țărâna, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu oțetul, timpul cu veşnicia. Vino aici, unde suferim noi, oamenii, împacă-Te cu noi, schimbă faţa lumii, potoleşte marea, linişteşte inimile şi uneşte într-un cuget sufletele noastre. Doamne, dăruiește-ne răbdare!”

De la același autor

Ultimele din categorie