Sfânta Valeria – tânăra care şi-a promis inima lui Hristos

Văzând frumuseţea, dar şi înţelepciunea tinerei Valeria, guvernatorul i-a cerut să rămână lângă el, cu promisiunea că o va lua de soţie. Deşi nu era departe de anii copilăriei, Sfânta Valeria l-a înfruntat pe guvernator, spunându-i că „inima mea am promis-o cu mult timp înainte Altcuiva”.

Tertulian, un scriitor bisericesc din secolul al II-lea, în opera sa Ad Martyras (Către martiri) spunea că „sângele martirilor este cheia ce deschide paradisul”. Mai mult „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”. Din epoca persecuţiilor, Biserica Ortodoxă a moştenit cultul martirilor – care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine şi a evlaviei pentru acei creştini care au preţuit mai mult Împărăţia lui Dumnezeu decât propria viaţa.

Mucenicii sau martirii credinţei creştine sunt cei care au împlinit cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” şi „Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel care iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel care nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 32, 37-38).

Spaţiul oriental, dar şi cel occidental constituie, pentru primele trei secole creştine, „ţara creştinilor”. Pentru că prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni au dărâmat graniţe. Graniţe sociale, culturale, economice. Avem martiri din toate categoriile sociale, de la membri ai familiilor imperiale, la cei mai umili cerşetori din praful Alexandriei.

Aşa cum afirmă cercetările teologice cu profil istoric, după încetarea fenomenului martiric s-a dezvoltat un alt mod de a împlini viaţa creştină – monahismul. Deşi întemeiat încă din secolele II-III, monahismul a fost revigorat în sensul deplin al cuvântului după secolul al IV-lea. Căutând printre rândurile actelor martirice, vom găsi o multitudine de sfinţi mucenici care îşi făgăduiseră viaţa lui Hristos, trăind asemenea călugărilor. Se lepădaseră de lume, aşa cum au făcut mai târziu monahii.

Sinaxarul zilei de 6 iunie ne prezintă viaţa unei sfinte care, deşi nu a purtat niciodată numele de maică sau monahie, a avut un trai în care găsim toate coordonatele călugăriei. Este vorba despre Sfânta Valeria, o tânără care a trăit în secolul la III-lea în Cezareea Palestinei.

Deşi informațiile din Sinaxarul Constantinopolitan sunt sărace, despre Sfânta Valeria găsim mai multe informaţii în opera siriană Vieţile Sfinţilor din Orient. Născută într-o familie de bun neam, tânăra Valeria a preferat „fuga sub mantia bătrânului episcop al cetăţii”. Intrată în noua ascultare, deşi bogată, Sfânta avea grijă de cerşetorii din Cezareea.

Atunci când stăpânirea romană a sosit în oraş, guvernatorul a dorit să cunoască comunitatea creştină şi modul ei de viaţă. În acest context, bătrânul episcop s-a prezentat înaintea stăpânirii. Tălmaciul dintre cei doi a fost tocmai Valeria, care cunoştea și limba greacă şi limba latină. Văzând frumuseţea, dar şi înţelepciunea tinerei, guvernatorul i-a cerut să rămână lângă el, cu promisiunea că o va lua de soţie.

Deşi nu era departe de anii copilăriei, Sfânta Valeria l-a înfruntat pe guvernator, spunându-i că „inima mea am promis-o cu mult timp înainte Altcuiva”. Respins, guvernatorul roman a poruncit ca Valeria să fie prinsă şi închisă, „până va ajunge la gânduri mai bune”. Eliberată după mai mulţi ani de temniţă, Sfânta Valeria și mai multe tinere au luat calea pustiei. Într-o colibă, tinerele îşi petreceau zilele în rugăciune neîncetată către Dumnezeu, „postind şi rugându-se ca să se răspândească în întreaga lume credinţa creştină şi ca prigonirea Sfintei Biserici a lui Hristos să înceteze”.

Aflându-se locul lor de vieţuire, guvernatorul a poruncit ca tinerele să fie din nou închise, pentru că „propovăduiau o credinţă interzisă”. În anul 304, Sfânta Valeria dimpreună cu tinerele Zenaida şi Chiriachi au primit cununa muceniciei, păşind spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Peste veacuri, Sfânta Valeria, cea al cărei nume e răspândit în rândul femeilor poporului român, a rămas drept icoana unei tinere care „a promis inima lui Hristos”, îmbinând viaţa călugărească cu alegerea muceniciei de bună voie pentru dragostea lui Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie