Smerenia lui Hristos sălășluiește în îngeri și în sfinți. Serafimii au câte șase aripi: cu două își acoperă fața, cu două picioarele, iar cu două zboară în jurul tronului lui Dumnezeu, strigând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt…” (vezi Isaia 6, 2-3). Așadar, ei zboară numai cu două aripi, aducând slavă Domnului, iar celelalte patru le acoperă goliciunea, adică firea lor zidită, vădindu-le smerenia înaintea lui Dumnezeu. Ei știu că, fiind făptură, existența lor are un început și că numai Dumnezeu este fără de început. Cele patru aripi ale smereniei dau putere celorlalte două cu care ei Îl slăvesc neîncetat pe Făcătorul lor. Astfel lucrează taina smereniei în rândul îngerilor. Fără smerenie, nici om, nici înger nu poate sta înaintea Feței Atotputernicului Dumnezeu, a Cărui smerenie veșnică este de necuprins.

Smerenia lui Hristos ne deschide calea către marea virtute a iubirii, iar omul este purtat spre ea de Duhul Sfânt, asemenea unui roib mânat de Însuși Dumnezeu. Însă iubirea nu-și poate păstra strălucirea, nici prospețimea și nici buna mireasmă, dacă nu este dreasă cu sarea smereniei, căci Domnul Își descoperă tainele Sale numai celor cu adevărați smeriți.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 395)