(14 Septembrie 2005)

Praznic luminos, Piotr, iubitul meu copil!

De multe ori, copilul meu, ne întristăm că cele ce le nădăjduim, ba mai mult, cele despre care ne spun şi ceilalţi sau despre care ne lasă să înţelegem, nu se plinesc la timpul aşteptat de noi. Şi în acele clipe ne întrebăm: „Dar oare se vor mai plini vreodată? Nu cumva am fost înşelaţi, minţiţi, cu bună ştiinţă ori nu, şi atunci ce rost mai are să speri alături de fratele tău?”... Ne întrebăm acestea, adesea, nu-i aşa?

O, copilul meu, şi eu am trecut prin aceste ispite, şi eu am fost furat, ca să spun aşa, de acest mod de a gândi... Piotr, Piotr, inima mea dulce, eu, bătrânul, învechitul şi nu-prea-potrivitul cu sufletul tinerilor, rogu-te din suflet, NU gândi aşa. (Batiuşka a subliniat răspicat: Niet!) (...)

Ei, aici vine alt moment. Cum să facem ca cele ce le citim să nu rămână doar în cărţi, ci să ni le însuşim? Cum să facem ca visările noastre să devină realitate? O, fiul meu, de-ai şti că multe din visările noastre rămân neîmplinite... Nu, nu te întrista, stai aşa! Că uşor, uşor, în ani de zile, în ZECI DE ANI se închid rănile cele nevăzute ale păcatelor mai mari sau mai mici şi apoi abia, omul începe să se socotească vindecat şi să crească întru făptura cea nouă. De aceea zic ţie şi te rog să mă crezi întru adevăr, iubitul meu, că nu am de ce să mărturisesc altfel decât ce am văzut şi ce am trăit şi eu, nevrednicul, anume că unele din visările noastre de perfecţiune se plinesc, altele nu. Cât poate, fiecare. Spre exemplu, citind „Dobrotoliubie” („Filocalia”), mulţi monahi sau fraţi tineri încep să-şi zămislească idealuri de rugăciune neîmprăştiată, de liniştire desăvârşită, de tăcere asemenea îngerilor, de împreună vorbire cu Dumnezeu, neîncetată, şi alte lucruri asemenea, lăudabile în sine şi sfinte. Ba mai mult, văzând că acestea lipsesc de la confraţii lor monahi, încep să se întristeze, şi, în situaţii mai grave, să se mânie, să judece chiar, să mustre neîncetat pe cei ce nu au ajuns la înălţimea unui Cuvios Arsenie sau a Sfântului Isaac Sirul. O, iubite, întâi că la măsurile acelor Părinţi - potrivit mărturiilor celor purtători de Duh - mirare mare dacă va mai ajunge cineva în veacul acesta...

Iar cei ce năzuiesc spre cele bune şi se străduiesc, plâng, se luptă, caută să săvârşească şi ei măcar o fărâmă din ceea ce citesc, aşa după cum Părinţii purtători de Duh le reamintesc mereu că, naşterea din nou, durează... La unii, rănile se vindecă în 10-15-20 de ani şi apoi se intră în maturitatea duhovnicească. Sfântul Serafim de Viriţa spunea că, după 20 de ani de monahism, omul trece de la pruncia duhov­nicească la omul matur, format, capabil şi el să nască din Duh pe alţii. (...)

În plus, cele ce le-ai spus tu, copilul meu, aşa este: în lume nu ai cum să ai tăierea desăvârşită a voii, aşa cum e în mănăstire. De aceea îţi spun că şi acum, inima mea bătrânicioasă şi sclerozată a întinerit de bucurie, citind bunele temeiuri ale scrisorii tale.

Pesemne că şi citatele, pe care le folosea batiuşka Filaret, aceasta voiau să spună, anume că, nu rămânerea întru o mănăstire te zideşte sau te mântuieşte, cu certitudine! Piotr, Piotr, doar ştim ce spunea un părinte în Pateric: „Este câte unul care stă 100 de ani într-o chilie şi tot n-a ajuns să fie călugăr.”

De multe ori în mănăstiri, întâlneşti semne ale decăderii duhovniceşti şi nu îţi vine a intra întru dânsa, numai aşa, pe motivul că tăierea voii te va ridica la cer. De ce? Pentru că, tu însuţi, FIIND AŞA DE SLAB, vei fi de îndată prins în modul de viaţă căldicel, ÎNŢEPENIT DE RUTINĂ, fără de foc duhovnicesc, al monahilor de acolo. Cine crede că platitudinea duhovnicească, întâlnită în multe mănăstiri, nu-i va afecta şi starea lui, mare mirare de nu se înşeală... Mai sunt şi excepţii, dar excepţiile sunt excepţii... Adesea se întâmplă să „rugi­neşti” duhovniceşte într-o mănăstire, ajungând la un FORMALISM pe care mulţi feciorelnici, în lume, nu îl au... Crede-mă, Piotr, crede-mă...

Părintele Filaret scria odată părintelui V. un cuvânt care mi-a plăcut şi pe care l-am regăsit într-o scrisoare din aprilie 2005 către noi, că: „scopul vieţuirii în obşte este câştigarea dragostei de fraţi, sau, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, asemănarea pe cât se poate cu vieţuirea îngerilor, măcar în năzuire, dacă nu în făptuire”. Şi pe deplin, aşa este... în multe din mănăstirile de azi ştim foarte bine că nu se mai vorbeşte de aşa ceva... şi părelnica ascultare se transformă dintru o ascultare în Duh, într-una cazonă, soldăţească, plină de cârtire şi vorbire pe la spate care poate sminti pe tânărul neştiutor ce se avântă sincer într-un asemenea loc. Aceea nu e ascultare, ci înşelare.

O, Piotr, Piotr, iartă-mă. Dacă problemele duhovniceşti cu care se confruntă mănăstirile sunt aşa, ce să mai zicem de cele din lume! De aceea îţi dau dreptate că lumea nu îţi poate aduce nici o mulţumire. De aceea, cred inimii tale şi te susţin cu slăbănoage gângăviri către Dumnezeu, întru găsirea unui loc duhovnicesc, şi până atunci întru strecurarea cu cât mai puţină suferinţă printre „giganţii” diavoli care umblă şi răcnesc, neştiind pe cine să apuce. Copilul meu, continuă, continuă, fii încă­păţânat! Căută aer cât mai proaspăt, cât mai proaspăt, şi Domnul nu te va lăsa.

(Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie - Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, pp. 30-33)