Despre iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Hristos, Bătrânul Amfilohie zicea: „Până ce inima noastră nu este locuită de dragostea lui Hristos, nu putem face nimic. Suntem ca nişte bărci fără carburant în motor”. Şi el adăuga: „Să ne aducem aminte de Hristos cu dragoste, şi atunci inima noastră va tresălta de bucurie”.

Dragostea niciodată nu se sfârşeşte. Chiar dacă se adresează la mai mulţi, nu se împuţinează. Bătrânul Epifanie zicea: „Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra celei dintâi rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi fiecare nouă lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”.

Bătrânul Iosif spunea: „Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, dragostea lui Dumnezeu îl copleşeşte şi el nu poate decât să suporte ceea ce resimte. Această dragoste se întoarce apoi spre lume şi spre oameni, pe care îi iubeşte într-atât încât cere să ia asupra sa toate nenorocirile şi suferinţele omeneşti pentru a-i uşura pe alţii. În general, această dragoste compătimeşte cu toate ispitele şi încercările, chiar cu cele ale fiinţelor fără raţiune, până acolo încât plânge gândindu-se că acestea suferă! Acestea sunt caracteristicile dragostei care provoacă şi suscită rugăciunea. De aceea, marii rugători nu încetau de a mijloci pentru lume. Ni se pare străină şi cutezătoare rugăciunea lor, dar ea prelungeşte viaţa pe pământ. Să ştiţi că dacă aceşti rugători ar dispărea, acesta ar fi sfârşitul lumii”.

(Înaltpreasfințitul Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 87-88)