Aspecte introductive

Pericopa evanghelică de astăzi e una complexă. Îl prezintă pe Hristos într-o dublă ipostază. De propovăduitor și tămăduitor. Adăstat în Capernaum, unde probabil își dorea să petreacă câteva clipe de răgaz și intimitate, e descoperit de mulțime. După cum era de așteptat, oamenii se vor buluci la ușa casei în care se găsea, spre a-I cere sfat și a-L asculta. Mai mult cu urechile, decât cu inima, ce-i drept.

Slăbănogul

Că nu înțelegeau mare lucru din ceea ce le spunea Dânsul se poate vedea lesne din ceea ce va urma. Casa se umple de gură cască. Căci, așa e lumea. Își dorește să fie în preajma celebrităților. Bine că pe atunci tehnologia nu exista. Atfel, s-ar fi dezgustat, de bună seamă, Învățătorul, de câți oameni și-ar fi dorit să facă un selfie cu El! Ar fi fost de-a dreptul interesant să vedem astăzi paginile de facebook, instagram, ori tiktok-urile oamenilor din preajma lui, ori cele ale cărturarilor și fariseilor! Ce de reacții ar mai fi primit, de bună seamă! Așa se face că, atunci când patru prieteni aduc un slăbănog la Iisus, nu găsesc loc să pătrundă în casă. Nimeni nu e dornic să-i croiască cale înspre Cel care vorbește. Pentru cei de față, idei precum dragoste, aproape, ori altruism, sunt doar parte a unei predici ce mângâie auzul. Nu străpung inima și nu ajung la suflet! Oare astăzi ar ajunge? Sincer?

Situația îi determină pe amici să-l coboare prin acoperiș. Clima blândă a acelor meleaguri permite oamenilor de acolo să facă acoperișurile plate. Sunt mai degrabă niște tavane care nu au o structură foarte puternică. Acest lucru explică de ce l-a fost atât de ușor să producă o spărtură și, prin intermediul ei, să lase în jos patul, chiar în fața Celui care vorbea.

Iertare și dragoste

Odată ce acest lucru se întâmplă, cursul firesc al lucrurilor e întrerupt brusc. Mulțimea e uimită, unii vociferează, probabil. Cu toții așteaptă reacția lui Hristos. Aceasta nu întârzie să apară: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”. Cuvinte simple. Mărturie și tămăduire într-o singură frază. Prin intermediul lor, Domnul arată că neputința trupească venea ca urmare a păcatului. Era o formă prin care Stăpânul îi vorbise, după ce a epuizat toate celelalte mijloace de a-i ajunge la inimă. Așa cum face, câteodată, un părinte, care nu reușește nicicum, cu binele și cu frumosul, să-și facă pruncii să înțeleagă un lucru. Îi pedepsește. Cu dragoste. Și revine asupra opreliștilor impuse atunci când vede că au fost înțelese cele dorite.

Lucrurile nu sunt, însă, văzute în aceeași logică, de către cărturari. Oamenii fac parte din ampla figurație a scenei. Nu au un rol principal. Ca atare, nu înțeleg nimic. Sunt doar geloși că nu au și ei o replică de zis. Ca atare, cârcotesc. Opacitatea vederii lor duhovnicești e dată la iveală de reacția bruscă pe care o au. Aceea de a-L critica pe Hristos. De a-L acuza de hulă. Domnul citește în interiorul făpturilor lor spurcate și decide să se explice. Cu părintească dragoste și durere: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Tămăduirea trupească vine astfel să întregească tabloul. Și să fixeze totodată, prioritățile, în logica lui Dumnezeu. Adică, întâi iertarea, apoi tămăduirea. Altminteri, procesul ar fi fost incomplet.

Exegeza a insistat în decursul vremii asupra credinței prietenilor și a modului în care a slujit ea drept carte de vizită în fața lui Hristos. Nimic mai adevărat. Cred, însă, că mai este cel puțin un aspect asupra căruia ar merita să ne oprim nițel. Anume pocăința slăbănogului. Căci, dacă el nu ar fi meditat, pe durata anilor în care a fost țintuit la pat, la păcatele care l-au adus în această stare, de bună seamă vindecarea nu ar fi venit. Sau, în orice caz, nu în acest mod și cu acest mesaj.

În loc de concluzii

Pericopa de astăzi ne aduce în atenție un subiect care nu e plăcut publicului larg. Suferința. Aidoma mulțimii adunate să Îl asculte pe Hristos și oamenii zilelor noastre sunt adesea încurajați să rămână surzi la durerea și suferința celorlalți. S-ar putea spune că există o adevărată direcționare socială înspre acest lucru. Marcată de polarizarea înspre un egoism prost-înțeles. Unul care motivează, chipurile, atitudinea de acest fel. De ce să-mi pese de celălalt? Nici lui nu-i pasă de mine!

De fiecare dată când ne întâlnim cu propria noastră suferință, însă, suntem revoltați de nepăsarea altora. Uneori, o percepem chiar ca venind la pachet cu cea a lui Dumnezeu. Lui, însă, Îi pasă. Privind înspre duioasa frescă a vindecării slăbănogului putem învăța câteva lucruri frumoase din perenitatea mesajului ei. De exemplu, că Domnul apreciază credința prietenilor omului. Nu-i ceartă pentru că l-au coborât prin acoperiș și i-au întrerupt propovăduirea. Dimpotrivă. Apoi, suferința e un prilej de pocăință. De a gândi la păcatele care ne-au adus în acea stare. Căci, cel ce caută tămăduirea sufletului și reușește să o obțină e deja liber de durerile trupești, oricât de mari ar fi ele.

Și mai e un lucru. E de preferat să înțelegem suferința prin prisma aproapelui, decât pe propria piele. Cum putem face aceasta? Alinând pe cel oropsit. Refuzând să-l judecăm și să-l expediem la lada de gunoi a societății, prin etichete ce lezează și jignesc. Oferindu-i dragostea și prezența empatică de care are nevoie, atunci când lumea întreagă l-a abandonat. Astfel, Împărăția ar putea deveni o realitate a traiului nostru cotidian. Îndrăzniți!