Străpungerea este pătimire sfântă; suferi fără să te sileşti. Eu pe toate le tâlcuiesc prin Sfânta Scriptură: Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui, şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19, 34). „Străpungere” de la asta vine, de la „împungere”. Fiind vorba de suflet, asta înseamnă că mă rănesc de iubirea lui Dumnezeu: „…m-am rănit de dragostea Ta”. Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi lui oare? Că-s rănită de iubire. Adică, mireasa caută să-L afle pe Mirele Hristos: Sunt rănită de iubirea mea pentru El. Cum să-L uit? Cum să trăiesc fără El? Sufăr adânc când El este departe (Cântarea Cântărilor 5, 8). Străpungerea este o durere adâncă. Pătimire sfântă.

Hai să luăm o imagine din cele omeneşti. Cel îndrăgostit nu poate trăi departe de persoana iubită, nici nu-i nevoie să-i aducă chipul din minte în inimă, ci îndată ce-o vede pe iubită, îi tresaltă inima. Când este departe şi se gândeşte la ea, iarăşi îi tresaltă inima. Nu este nevoie să facă vreo strădanie. Tot astfel este şi cu Hristos. Dar, fireşte, acolo toate sunt dumnezeieşti. Dragoste dumnezeiască, iubire dumnezeiască, nu trupească. Este liniştită, dar şi mai arzătoare, mai adâncă. Şi, precum în iubirea firească, atunci când nu vezi chipul iubit, suferi, tot aşa suferi şi aici. Precum atunci când eşti aproape de persoana iubită, suferi din iubire şi lăcrimezi, tot aşa şi aici suferi din iubire şi, fără să-ţi dai seama, te topeşti în lacrimi de iubire, de străpungere, de bucurie. Aceasta este străpungerea. Nu sunt însă totdeauna lacrimile un semn. Deseori, acestea sunt doar o slăbiciune femeiască.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 205-206)