Despărțire fără de nădejde?

Te simți ca „cel mai mare dintre păcătoși”. Ai sentimentul că treci pe lângă o viață de bucurie care ar fi trebuit să fie a ta dacă ai fi rămas în comuniune cu Dumnezeu. Soția ta ți-a iertat deja multe. A ajuns în acel punct în care, zici tu, dragostea s-a stins din pricina păcatelor tale cele multe. Astăzi trăiești singur, văzându-ți în răstimpuri copiii. Orice speranță de reînnoire, de renaștere a relației voastre ți se pare zadarnică. Dar, cu toate acestea, în inima ta încolțește o durere sufletească, se naște regretul irosirii darurilor cele primite de la Dumnezeu – pacea și bucuria – adică se naște regretul pierderii iremediabile a iubirii.

Pocăința

Această durere ce se află inima ta este cea a pocăinței. Chiar și Adam a experimentat-o atunci când a pierdut Raiul. În partea de răsărit a grădinii Edenului a vărsat o mare de lacrimi gândindu-se cum singur s-a lipsit de comuniunea cu Creatorul său și, totodată, de iubirea soției sale.[1] Adânca pildă a fiului risipior – de fapt a „desfrânatului” – reprezintă învățătura autentică a pocăinței și a dorului după bunurile dumnezeiești de care singuri ne-am lipsit. Regăsește-te în fiul risipitor și acceptă darul pocăinței pe care Domnul ți-l oferă în mare mila Sa! De fapt, nimeni nu se învrednicește a simți durerea pierderii Raiului dacă Duhul cel Sfânt, Duhul cel Preamilostiv al Tatălui nu i-o insuflă. Lacrimile pocăinței înseamnă începutul mântuirii: ele deschid calea către împăcarea cu Dumnezeu și cu aproapele – iar în cazul tău, cu soția. Domnul vrea să ofere șansa de a se pocăi celui ce a pierdut darul iubirii.

Pe cale

Destăinuie numele tău și al soției tale celor care se vor ruga pentru voi astfel încât darul împăcării și cel al reînnoirii Sfintei Taine a Cununiei sa vă fie dăruite, spunând aceste cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă, împacă și mânuiește pe robii tăi, soții (numele)”. Dar, desigur, aceasta depinde, totodată, de tine și de soția ta: veți accepta să vă împăcați unul cu altul și, mai apoi, cu Domnul? Cercetează și vezi ce a mai rămas din dragostea pe care i-o purtai; adu-ți aminte de momentul minunat al întâlnirii voastre; reîntoarce-te la vremea dragostei voastre celei dintâi. Roagă-te lui Hristos, care, la Cana Galileii, i-a împăcat pe Adam și Eva. Duhovnicul te va călăuzi, te va ajuta să treci peste zidul urii, te va asculta, va fi martorul spovedaniei tale celei cu pocăință, iar Duhul Sfânt îi va insufla câteva vorbe mângâietoare  și, poate, o nouă perspectivă asupra vieții.

Dragostea... va pieri ea vreodată?

„Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Patimile, nu dragostea,  sunt sortite pierii – lăcomia, iubirea de sine, dorința de a se folosi egoist de celălalt sau ca celălalt să sa folosească de noi într-un fel sau altul, iubirea de stăpânire, slava deșartă – toate aceste patimi ne părăsesc datorită Bunului Dumnezeu care nu îngăduie ca lupta cu ele sa dureze la nesfârșit. Iadul nu poate fi decât limitat; doar Domnul, doar Dumnezeu care e iubire este veșnic. De aceea, atunci când, pe „tărâmul iubirii” (care, de cele mai multe ori , nu conține „iubire” decât în nume) patima nu mai este prezentă, avem impresia că nu mai iubim sau că partenerul nostru a încetat să ne iubească.

Dragostea biruitoare

Dar alta este taina dragostei, a Dragostei celei Adevărate. Mântuitorul ne-a descoperit-o fără doar și poate. Acesta este motivul pentru care El a venit în lume: pentru a vădi dragostea cea adevărată și pentru a o dărui oamenilor, părinților, copiilor, prietenilor și dușmanilor deopotrivă. Taina iubirii constă în faptul că ea biruie atunci când este refuzată. Ea nu poate fi învinsă. E nepieritoare. Așa cum putem vedea și pe Cruce, unde este refuzată, disprețuită, batjocorită, torturată, dar așteaptă smerită, discretă și tăcută, acceptând să fie răstignită, să moară și să treacă prin iad. Și, trecând voit prin iad, se vădește a fi cu adevărat Dragoste. Acestea sunt Paștile Fiului lui Dumnezeu: Paștile Dragostei trădate, judecate, osândite, uitate pe Cruce de toți, în afară de o mână de oameni. Este umilită, vândută, luată drept ceva ce nu este, banalizată, considerată a fi un nimic în comparație cu mărețele și biruitoarele patimi ale lumii acesteia. Dragostea este smerită față de Dumnezeu și față de oameni. Dar biruie întotdeauna!

Izvorul dragostei

Nu poate seca și nici nu poate fi risipit pentru că pur și simplu Este. Omului nu i s-a oferit puterea nici de a plăsmui nici de a condamna: nu este creator. Dragostea încredințată nouă de către Duhul cel Sfânt - înaintea botezului, la nașterea ei în inima unui fiu al lui Adam, în timpul Tainei Botezului, la reînnoirea ei în sufletul unui fiu al Noului Adam, în Taina Mirungerii, sau în timpul Pogorârii Duhului Sfânt – se hrănește și se adapă din Sfânta Împărtășanie și din Sfintele Taine: Taina Cununiei fiind, prin excelență, cea în timpul căreia harul iubirii coboară odată cu Duhul cel Sfânt și se revarsă asupra celor doi logodnici.

Mica flacără

Darul cel dintâi, prevestitor al celui din urmă, adică darul dragostei, dă sens viețuirii noastre pe pământ. Noi, oamenii, neputincioși fiind, însă pecetluiți cu aura divină și născuți din Tatăl prin Sfântul Botez, suntem păzitorii și păzitoarele dragostei care este, de fapt, o flacără. Dar oare cum te-ai folosit tu de aceasta? Dacă sufli în tăciunii aproape stinși, flacăra reînvie, renaște din cenușă, iar murind dragostea, biruie moartea. Chiar și noi, păcătoșii, putem lua parte la Paștile Dragostei (conjugale, sau nu). Aceasta este menirea noastă: să facem ca Dragostea, chiar dacă osândită și „înlăcrimată”, cum spun poeții, să biruie întotdeauna asupra urii și a indiferenței.                  

[1] Starets Silouane, Moine du Mont-Athos, Vie-Doctrine-Écrits , édition Présence, Paris, 1973, p. 255