Prin căsătorie se reface unitatea dintre bărbat și femeie

Nunta, adică taina acestei întâlniri, se săvârşea prin aceea că ei se vedeau unul pe celălalt şi fiecare dintre ei se recunoştea pe sine în celălalt, şi totodată nu numai pe sine pur şi simplu, ci pe sine împlinit, cu deplinătatea vieţii, pe care poate să o aibă numai împreună cu celălalt

Prin Taina Cununiei se săvârşeşte ceva ce altfel, prin puterile omeneşti, nu s-ar putea săvârşi. Acest moment, când se reface – pe cât este cu putinţă între limitele lumii căzute – această unitate dintre bărbat şi femeie, această integritate a a-tot-omului despre care se vorbeşte la începutul cărţii Facerii. Acesta este un moment de o colosală însemnătate. Acest moment, când cei doi, întrucât s-au îndrăgit unul pe celălalt, pot deveni un singur trup, adică nu numai un singur trup fizic, ci şi o singură realitate duhovnicească, care include şi deosebirea de suflet, şi pe cea de duh.

În Vechiul Testament citim cum omul a fost zidit a-tot-om şi cum în el, după învăţătura unora dintre Părinţi (care e departe de a fi a tuturor), în el era cuprins şi tot femeiescul, şi tot bărbătescul. Treptat, omul a început să crească, să se maturizeze, şi a venit momentul când într-un singur om nu mai putea să încapă deplinătatea atât a fiinţei femeieşti, cât şi a celei bărbăteşti. Atunci, Dumnezeu a adus la om toate animalele pentru ca el să vadă că în ele sunt două sexe, şi a simţit – zice Scriptura – că numai el este singur.

Şi când şi-a simţit, dintr-o dată, singurătatea, Dumnezeu a adus asupra lui somn adânc şi a despărţit în el bărbătescul de femeiesc. Nu l-a despărţit însă în aşa fel încât în nici unul din ei să nu rămână ceva din sexul opus. În fiecare dintre ei a rămas ceva din celălalt, care-i dădea putinţa să se recunoască pe sine însuşi în cealaltă fiinţă; el şi ea rămâneau una.

Şi când Adam a văzut-o pe Eva în faţa sa, a strigat: „Este os din oasele mele, este trup din trupul meu!..” Altfel spus: „Eu sunt!”, şi totodată: „Eu sunt în faţa propriilor mei ochi”. Acest „eu” era însă atât de „eu”, exista o asemenea unitate a duhului, încât nu se vedeau pe ei înşişi goi, se vedeau ca pe o unitate, ca pe un singur om în doi indivizi.

Mai târziu, când a avut loc căderea, ei s-au văzut dintr-o dată goi, adică străini unul de celălalt. Şi iată că din acel moment a început lupta pentru reunire, atracţia unuia faţă de celălalt, atracţie oarbă, strigătul: „Întoarce-te la mine!..” Şi aceasta se săvârşea în iubirea nupţială, în iubirea a doi care, privindu-se unul pe celălalt, se recunoşteau unul în celălalt şi totodată recunoşteau unul în celălalt nu propria mărginire, ci o nouă deplinătate, o nouă frumuseţe, un nou înţeles.

Şi atunci nunta, adică taina acestei întâlniri, se săvârşea prin aceea că ei se vedeau unul pe celălalt şi fiecare dintre ei se recunoştea pe sine în celălalt, şi totodată nu numai pe sine pur şi simplu, ci pe sine împlinit, cu deplinătatea vieţii, pe care poate să o aibă numai împreună cu celălalt. Unindu-se, ei deveneau şi trupeşte, şi sufleteşte, şi duhovniceşte (pe cât era cu putinţă şi pe cât este, până în ziua de astăzi, cu putinţă în lumea căzută).

Aceasta este o taină uluitoare. Este deplinătatea omului manifestată în doi indivizi. Tocmai de aceea avem de-a face aici cu o Taină. Acum despărţirea, care a fost săvârşită de păcat, este înlăturată – chiar dacă doar în parte, această parte este una însemnată, hotărâtoare – şi ei sunt acum una.

(Mitropolitul Antonie al Surojului)

(Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 30-32)

De la același autor

Ultimele din categorie