Vameșul încălcase poruncile date prin Moise, în schimb a împlinit cea mai însemnată dintre poruncile lui Hristos: s-a pătruns de sfânta smerenie, în timp ce fariseul a încălcat această poruncă, a nesocotit lucrul despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în marele său imn al dragostei: Dragostea nu se înalță, nu se trufește (l Corinteni 13, 4).

Fariseul se mândrea cu dreptatea sa, se semețea asupra vameșului păcătos, ceea ce înseamnă că era lipsit de dragoste – iar cine este lipsit de dragoste stă departe de Dumnezeu. El a vădit în rugăciunea sa toate trăsăturile hâde ale îndreptățirii de sine, socotindu-se pe sine drept și curat înaintea lui Dumnezeu. Asta în timp ce marii sfinții nu se socoteau niciodată drepți și vrednici înaintea lui Dumnezeu. Așa era cuviosul Serafim, care nici nu se numea pe sine altfel decât „sărmanul Serafim”.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 13)