Text și context

Așa cum se va întâmpla și cu alte ocazii, pericopa evenghelică de astăzi vine în continuarea unui moment în care Hristos îi critică pe farisei. Acest lucru explică de ce pilda vameșului și fariseului se găsește în imediata vecinătate a sa, între cele două interpunându-se momentul în care Hristos vorbește despre copii și despre faptul că unora ca aceștia li se cuvine să moștenească Împărăția Cerurilor. 

Viața de veci

Interpelat de către un dregător, Învățătorul e pus în postura de a vorbi despre criteriile necesare dobândirii vieții veșnice. Nu înainte de a-i semnala acestuia o formulare interesantă. Un pleonasm, am putea spune. Unul care, în acest context, slujește și ca mărturie. Omul i se adresează cu cuvintele „bunule învățător”. E aparent criticat. „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu”, i se răspunde. La o privire superficială, cuvintele acestea vin ca o critică. Justificată. Căci, ce învățător e rău? Profesia în sine vine să excludă orice formă de răutate, atunci când cel chemat să o aplice are o vocație genuină. În același timp, ultima parte a frazei vine să-i spună omului că, fără să-și dea seama, a afirmat un lucru cât se poate de adevărat. A evidenția, dintre toate calitățile lui Hristos, bunătatea, înseamnă a-L mărturisi ca Dumnezeu. 

Iisus îl trimite apoi la porunci. Omul e bucuros. Are temele făcute. Le-a îndeplinit pe toate încă din tinerețile lui. Ar vrea, probabil, ca Cel care-i vorbește să-i spună că e suficient. Întrucât, însă, învățătura propovăduită de El nu admite autosuficiența, i se propune să treacă la nivelul următor. Să practice urmarea lui Hristos. La propriu. Una marcată de lepădarea totală de lume. „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în Ceruri; şi vino de urmează Mie”, îi spune Învățătorul. Cuvintele acestea pică precum un trăznet. Au un sunet înspăimântător. Omul e nevoit să plece întristat. Iisus Însuși e mâhnit să-l vadă astfel. Exclamă, spre stupoarea auditoriului: „cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”. Auzindu-L, cu toții se întreabă, date fiind condițiile, cine se va mai mântui. Răspunsul nu se lasă așteptat: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

În loc de concluzii

Dregătorul bogat nu e singurul care pleacă întristat din fața lui Hristos. Uneori și noi ne regăsim în acest complicat tablou. De fiecare dată când nu ni se îndeplinesc cererile. Ori când avem senzația că nu ne sunt ascultate rugile. Omitem, însă, un lucru important. Acela că și în inima lui Dumnezeu e mâhnire atunci. Căci, în fiecare moment în care nu suntem capabili să ne autodepășim în actul urmării Sale, Îl punem în postura de a exclama trist cuvinte asemănătoare celor din finalul Evangheliei de astăzi. Averea de care nu ne putem debarasa poate fi, după caz, orgoliul nostru, dragostea exagerată pentru un lucru, ori poate un viciu, cine știe. Să nu lăsăm nimic să se interpună între noi și Dumnezeu. Îndrăzniți!