Text și context

Plasată într-un capitol dens în conținut și mesaj, în vecinătatea parabolei văduvei stăruitoare și a pildei vameșului și fariseului, pericopa evanghelică a acestei duminici vine să aducă în atenție câteva aspecte cu relevanță primordială pentru viața duhovnicească. Raportul de continuitate directă între episodul cu cei doi rugători și cel pe care-l avem în vedere e bine subliniat de către Sfântul Luca. De îndată ce termină de vorbit despre câteva chestiuni privitoare la viața veșnică, Învățătorul e interpelat de un dregător. „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”, dorește el să afle.

Poruncile și interiorizarea lor

Răspunsul sosește de îndată. Acompaniat de un ușor preambul, ce-i drept: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu”, îi spune Hristos. S-ar părea că-L mustră. Cuvintele Sale pot fi interpretate și astfel. Ori, cum au făcut-o anumiți Sfinți Părinți, ca având valoare testimonială. Căci, involuntar, omul mărturisise ceva cu privire la Cel care-i stătea înainte. Că era Învățător și că era Bun. Legase, fără să vrea, slujirea de Cel care o exercita. 

Precum era de așteptat, e trimis la porunci. Le cunoaște. Reușește chiar să citeze din memorie câteva dintre cele mai importante. Mărturisește că le-a păzit de tânăr. Dă senzația că ar vrea ceva mai mult. Ca atare, Iisus îl îndeamnă la desăvârșire. La autodepășire. Renunțarea la tot și urmarea Sa reprezintă pilonii acestui aspect important al vieții spirituale. „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie”, îi spune. Cuvintele auzite îl întristează, însă. Omul era foarte bogat. Îi era greu să renunțe la toate și să se expună riscurilor unui viitor imprevizibil. Ca atare, va pleca nemulțumit. Fiul Omului însuși va exclama întristat: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”. Auzite de Apostoli, cuvintele Sale vor produce un ecou ciudat în inima lor. Îi vor înspăimânta. Ca atare, vor dori să se convingă că au înțeles bine. Vor cere lămuriri suplimentare. Învățătorul se va găsi în postura de a le spune cine poate, totuși să se mântuiască, în asemenea condiții drastice. Răspunsul va fi, din fericire, dătător de speranță. Concluzia întregului episod va fi aceasta: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

În loc de concluzii

Oricât de mult ne-ar plăcea să vedem doar aspectul istoric al narațiunii, trebuie să admitem, însă, toți cititorii, un fapt esențial. Anume că pericopa nu se adresează doar celui în cauză. Ne spune fiecăruia dintre noi un lucru cu valoare perenă. Că trebuie să îl urmăm pe Hristos din toată inima noastră. Renunțând la tot pentru el. Plasând orice aspect al vieții cotidiene și al materialului în plan secundar. Fie că este vorba despre agoniseala materială, precum în cazul dregătorului, fie că ne-am legat inima de patimi, de păcate, ori de cine știe ce alte vanități mărunte. Ca să nu plecăm întristați aidoma acestui tânăr și să nu-i pricinuim Domnului durere, trebuie să avem oricând capacitatea de a renunța la toate. Nu oricum, ci pentru El. Și dacă nu vom putea să o facem? Trebuie măcar să avem voința. Să încercăm. Cu conștiința nedeplinătății și credința în putința divină de a face imposibilul posibil. Îndrăzniți!