În tot Universul de mişcare a lui hommo sapiens s-a făcut vizibilă nevoia sau marca originalităţii. De când este lumea s-a impus ca valoare opera originală, actul care a depăşit banalitatea cotidiană. Şi nu e puţin lucru, de vreme ce avem în noi nevoia de a ne exprima unic, iar cei care dintre noi nu ating această unicitate creatoare, măcar ne putem recunoaşte în capodoperile originale ale marilor făuritori, care, totodată, sunt universale sau, tocmai de aceea sunt universale, pentru că sunt originale.

Bunăoară, mă pot recunoaşte printr-o lucrare de mare expresivitate a unui geniu sau a unui mare artist, căci în opera lui nu-i doar marca lui identitar-ipostatică, ci este exprimată în ea şi potenţialitatea fiinţială a întregii omenităţi, din care toţi facem parte. Prin urmare, original este modul în care o persoană pune în fapt, la vedere, o calitate care este comună tuturor, dar pe care doar un anume subiect o exprimă în chip unic.

În acest sens, fiecare dintre noi este original, nu doar prin faptul că suntem aduşi la existenţă de un act original irepetabil, dar şi prin tot ceea ce facem, cu toată implicarea, în toată onestitatea, cu întreaga disponibilitate, în maximă libertate şi cu tot dragul. Este calea prin care ne căutăm permanent propria vocaţie, propriul rost în lume care, atunci când este descoperit şi exprimat, nu poate fi decât original şi unic, cum original şi unic ne-a fost dat să fie. În definitiv, a fi tu însuţi, a fi autentic în talanţii ce ți s-au dat, înseamnă a fi în originalitate.

Dar, marca originalităţii se traduce în ardere permanentă, în disponobilitate creatoare neîntreruptă, în împărtăşirea înţelesurilor mereu revelate, în lipsa revendicării şi dorinţa de a te impune cu darurile tale peste alţii. De aceea, marii creatori sunt recunoscuţi ca fiind altruişti, atât din faptul că se consumă continuu pentru a-și şlefui talantul, cât şi pentru că îşi închină opera lumii întregi. Dar, tocmai prin aceasta se şi împlinesc. Aceasta întrucât, oricare dintre cei care gustă întelesul ascuns în operă, mereu şi mereu altul, restituie autorului propria-i operă în alte nuanţe, ceea ce îl face să se deschidă şi mai mult spre alţii, dar şi să continue actul creator cu şi mai multă implicare pentru a comunica uimitor cu toţi cei care consonează cu el.

Înţelegem astfel, că orice operă originală este rezultatul inefabil al sinergiei dintre Creator şi creatură, recunoscută sau doar presupusă. Atunci când este recunoscută această sinergie, opera se eternizează, devine stâlp de foc revelator pentru istoria umanităţii. Dacă este doar presupusă şi vanitatea demiurgic-prometeică se impune, atunci se deschide linia „creaţiilor originale” impuse prin jocul puterilor efemere, prin autoritate despotică şi presiune utilitară.

Aşa ajungem la „dreptul de autor”, revendicat în cele mai meschine situaţii, în cele mai abuzive acţiuni, în cele mai neoriginale acte. În fapt, cât timp orice act creator al omului nu-i decât o prelucrare şi o şlefuire a ceea ce există în lume independent de voinţa omului, atunci nimeni nu este original în ceea ce face. Deci, nu poate revendica nici un drept de autor. Iar dacă actul recunoaşterii şi al numirii realităţii existente, a prelucrării ei este marca originalităţii umane, atunci ne numim în permanenţă co-autori, chiar dacă tăcerea iubitoare a Marelui Creator, declină spre noi toată satisfacţia descoperirii.

Trăim vremuri, deloc surprinzătoare, în care dreptul de autor se vrea a fi o recunoaştere exhaustivă şi chiar o zeificare idolatră a operei şi a autorului. Se patentează orice şi prin legalizatul „drept de autor” se declară proprietate privată gândul, ideile, expresiile, volumele, construcţiile, fenomenele, natura, pământul, astrele, cu tendinţa către o posibilă proprietate a cerului şi a pământului întreg. Abuzul a crescut atât de mult încât, în baza dreptului de autor, putem întreprinde orice, putem modifica orice, putem experimenta orice, fără nicio interdicţie, fără nicio responsabilitate pentru consecinţe. Şi această situaţie, devine o reverberaţia firească, cât timp „dreptul de autor” este perceput ca fiind un act legalizat al propriei zeificări. Adică, vorba lui Dostoevski, din spaţiul din care lipseşte Dumnezeu este posibil orice.

Este incredibil unde am ajuns şi mai ales unde ne îndreptăm. Umanitatea şi-a creat toate pârghiile legale prin care poate declara oricând că Dumnezeu nu există, că lumea este întâmplătoare şi deschisă escaladării, patentării şi guvernării ei libere în cheie exclusiv antropocentrică. Ne pregătim galopant să schimbăm faţa lumii, ca totul să ne semene doar nouă şi nimic din ea să nu ne mai amintească de adevăratul Autor. Pentru că, nu-i aşa, nu pot exista doi creatori-zei în acelaşi spaţiu. Altfel spus, ne impunem pe orice cale dreptul egoist de autor şi vrem a-i refuza lui Dumnezeu orice drept natural de Autor.

Pe această traiectorie, conducem istoria spre un deznodământ apocaliptic şi  spre un final înscris pe o cu totul altă cale decât cea care i s-a dat de Creatorul nostru, spre a noastră dezoriginalizare veșnică.

Bineînţeles, că este marea farsă pe care singuri ne-o întindem. Fără îndoială, în acest mod rescriem în limbaj omenesc autonăruirea luciferică, sub directa lui supraveghere şi influenţă. În acest sens, devine tot mai greu a fi om, tot mai strâmt în lume, tot mai constrâns în propria viaţă. Cu cât lumea ne seamănă mai mult, cu atât se închide viului, devine mai redusă originalităţii înnoitoare şi mai lipsită de frumuseţe revelatoare. Şi chiar aceasta înseamnă să fii original: să poţi scoate sensuri noi inepuizabile dintr-o lucrare. Altfel, arta devine kitch, cultura subjugată plăcerilor, iar gândul inspirat devine gând fabricat, aplatizat şi continuu reduplicat…

În definitiv, cu maximă onestitate, Dreptul de Autor cu totul Original Îl deține doar Dumnezeu, fiind Singurul care în tot ceea ce face nu se repetă niciodată, nici în fulgul de nea, nici în stropul de ploaie, zidind continuu unicități și noutăți uimitoare. Noi, așezându-ne smerit în această recunoaștere, paradoxal, ni se desfundă și ni se lărgesc izvoarele creatoare ale ființei prefăcând cu măiestrie darurile dumnezeiești și  imprimându-le un ceva aparte de care Însuși Dumnezeu se minunează. Este punctul inefabil de întâlnire sinceră și reală dintre Om și Dumnezeu de unde se deschide modul în care omul poate dumnezei omenește în deplin acord cu Cel care omenește dumnezeiește și de unde izvorăsc cele mai originale lucrări: fără nicio revendicare a vreunui drept de autor!