Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

După ce, cu șapte zile în urmă, Biserica rânduia citirea Evangheliei despre Judecata de Apoi, în care Domnul Hristos explică faptul că mântuirea noastră are legătură cu împlinirea faptelor bune față de semenii noștri, în această duminică a intrării depline în Postul Mare se citește o altă pericopă de la Matei, tematizând iertarea, postul și adevăratele valori, comorile veșnice.

Cu o zi înainte, sâmbătă, la Sfânta Liturghie s-a citit un fragment din Predica de pe Munte a Domnului cuprinzând rugăciunea „Tatăl nostru”. Textul acestei Evanghelii duminicale vine în imediata continuare a Rugăciunii Domnești, cuprinzând trei sfaturi duhovnicești ale Domnului Hristos, primul dintre ele aprofundând tema iertării de la finalul celei mai cunoscute rugăciuni a creștinilor. Acolo Mântuitorul spunea: „și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, iar în sfatul de aici subliniază, dacă mai era nevoie, faptul că inițiativa iertării nu trebuie să vină neapărat de la Dumnezeu, pentru ca noi să-L imităm apoi în viețile noastre. De fapt puterea noastră de a ierta celor ce ne-au greșit funcționează ca o cheie a ușii către Împărăția lui Dumnezeu. Iertarea noastră pe pământ are un ecou similar în Cer. Dacă iertăm altora, Dumnezeu ne va ierta greșelile noastre. Dar și invers, dacă nu iertăm altora, nici Dumnezeu nu ne iartă. Acest principiu al reciprocității, atât în relația noastră cu semenii, cât și în relația noastră cu Dumnezeu izvorăște dintr-o altă cerere a rugăciunii Tatăl Nostru, anume: „precum în cer, așa și pe pământ”. Este o viziune cu totul opusă vechii legi a talionului, a răzbunării pe principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Ieș. 1,24), practicată în vechime. Faptul că Dumnezeu nu ne iartă, dacă noi la rându-ne nu iertăm, nu are de a face cu această viziune sumbră, a tăvălugului de răzbunări care poate să ducă, de la o greșeală banală, prin „efectul bătăii aripilor fluturelui”, la adevărate dezastre. Noi nu ne rugăm din frică, unui Dumnezeu răzbunător, care s-ar supăra dacă nu îi ascultăm porunca, ci ne adresăm Bunătății absolute. Neiertarea lui Dumnezeu este o realitate cu sens adânc, anume acela că, atâta vreme cât inimile noastre rămân împietrite, înnegrite de răutate, Dumnezeu nu Se poate oglindi în noi, ci lumina Sa suprafirească, în loc să ne lumineze și pe noi transformându-ne, dimpotrivă ne arde. După cum spunea Patriarhul Daniel într-o predică: „Văpaia focului din iad este mustrarea conștiinței pentru binele pe care omul ar fi putut să îl facă și nu l-a făcut, este regretul veșnic că nu a răspuns iubirii lui Dumnezeu”.

Ne reamintim că, în textul Evangheliei duminicii trecute, atât drepții cât și damnații Îl întreabă pe Dreptul Judecător când anume L-au văzut înfometat sau însetat și L-au hrănit, când anume L-au întâlnit fără adăpost și L-au primit în casă. Iar Hristos le răspunde: „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25,40). Așadar, dacă pe Dumnezeu Îl slujim cel mai ușor slujind oamenilor de lângă noi, același principiu al analogiei funcționează și în ceea ce privește iertarea: dacă iertăm aproapelui, suntem iertați de Dumnezeu.

Printre principiile mântuitoare enunțate în Evanghelia din duminica trecută se numărau doar faptele milei trupești: hrănirea, îmbrăcarea, adăpostirea semenilor, precum și aflarea la căpătâiul lor în vremuri grele. Dar aceasta nu înseamnă că alte valori ale credinței noastre sunt relativizate, precum postul sau rugăciunea, că ne putem mântui fără ele. Indicațiile referitoare la post constituie al doilea sfat din Evanghelia acestei zile. Postul, asemenea iertării, face parte din exercițiul auto-limitării. Importanța lui se vede atunci când, încercând pentru prima dată să postim, simțim că nu ne este chiar confortabil. El reprezintă un exercițiu de voință, un semn că „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate de folos”, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 6,12). Chiar și lui Adam în rai îi erau permise toate, până și mâncarea din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, însă Dumnezeu i-a spus să nu mănânce din el, fiindcă va muri (Fac. 2,17). Nu înseamnă că nepostind ne atragem moartea ori că posibilitatea mântuirii noastre e cu totul exclusă. Însă așa cum moartea lui Adam nu a venit imediat după călcarea poruncii, tot la fel și moartea noastră – anume cea sufletească – vine la un moment dat, dacă refuzăm să ne înfrânăm. Ajungând dependenți de lucruri materiale precum obișnuitele mâncăruri, băuturi, ori de lucruri aparent mai puțin materiale, precum internetul și tehnologiile în general, nu mai slujim lui Dumnezeu, ci propriilor dependențe.

Când vorbește de post, Iisus însă atrage atenția că acesta nu se ține doar formal, cu scopul de a fi văzuți de alții și lăudați. Nu îndeamnă însă nici la secretomanie exagerată atunci când ne sfătuiește să ne spălăm și să ne gătim, prezentându-ne înaintea celorlalți veseli. Mai degrabă ține la decență. Ne înfrânăm de la mâncăruri, băuturi, de la vorbe multe și fără de folos, de la tot felul de plăceri mai mari sau mai mici însă nu întristându-ne, ci bucurându-ne că ne sacrificăm voința noastră slabă pentru a primi de la Dumnezeu ceva mai înalt.

Tot în legătură cu postul stă și agonisirea de averi cerești. Domnul Hristos demonstrează că toate comorile materiale sunt perisabile. Nimic nu dăinuie veșnic, nici măcar ceea nouă ne pare a fi inoxidabil, inatacabil sau imposibil de pierdut sau de furat. Științele demonstrează că până și metalele cele mai prețioase se supun aceleiași legi a entropiei, chiar dacă mai lent, în mii sau zeci de mii de ani. Dar până la acestea, ne lovim de un adevăr mult mai dureros. În primul rând noi suntem efemeri, iar ceea ce am strâns nu putem lua pe lumea cealaltă. În al doilea rând, întreaga creație e supusă degradării și morții, doar „comorile din cer” fiind făcute să reziste. Este vorba tocmai de comorile câștigate de cei aflați de-a dreapta Judecătorului în Împărăția Sa: dragostea care se manifestă prin grija față de aproapele și facerea de bine.

În vechime, creștinii nu doar că posteau de mâncare și băutură. Există mărturii cum că, din economiile materiale realizate prin post, aceștia făceau milostenie față de cei lipsiți, dublându-și astfel „câștigul”: pe de o parte mulțumindu-se cu puțin, iar pe de altă parte, ajutându-și semenii. Prin urmare postul, iertarea și renunțarea la averi nu sunt niște valori abstracte, ci au o însemnătate capitală în ceea ce înseamnă ethos-ul creștin. Nu postul mântuiește, nici faptele bune. Dar efectul lor se vede în credința noastră dreaptă, bazată pe iertare, auto-limitare și cunoaștere corectă a realității. Nu degeaba această zi de lăsatul secului mai are încă un nume: „Duminica iertării”. Nu putem porni de-adevăratelea pe un drum duhovnicesc precum cel al Marelui Post „călcând cu stângul”, adică uitând că baza oricărei relații sănătoase cu cei din jur pornește în definitiv de la pacea dintre noi, iar pacea vine prin iertare.