În vremea aceea a venit Iisus în Capernaum, cetate a Galileei, și învăța poporul sâmbăta. Și erau uimiți de învățătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere. Iar în sinagogă era un om având duh de demon necurat și a strigat cu glas mare: Lasă! Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu! Și l-a certat Iisus, zicând: Taci și ieși din el! Iar demonul, aruncându-l în mijlocul sinagogii, a ieșit din el, cu nimic vătămându-l. Și frică li s-a făcut tuturor și spuneau unii către alții, zicând: Ce este acest cuvânt? Că poruncește cu stăpânire și cu putere duhurilor necurate și ele ies. (Luca 4, 31-36) (Sâmbătă în săptămâna a 18-a după Rusalii)

Minunea descrisă în această pericopă evanghelică nu este o simplă mărgea în înșiruirea de fapte neobișnuite ale Domnului Iisus. De fapt, fiecare lucrare a Domnului e încărcată de înțeles duhovnicesc, bun pentru zidirea sufletească a creștinilor. Ceea ce se descrie aici este precedat de evenimentele din Nazaretul natal, unde Hristos pare să fi rămas fără puterile neobișnuite, vizibile în vindecarea atâtor oameni suferinzi din satele și cetățile din Galileea. Astfel, se face evident faptul că puterea Sa vindecătoare are legătură cu credința celor ce se află înaintea Sa, iar în orășelul copilăriei fusese primit cu dispreț, dacă nu cu ură, căci locuitorii Îl reneagă și vor chiar să Îl arunce de pe o înălțime și să-L omoare. Tot ca prin minune nu reușesc fiindcă în ciuda mâniei lor, Iisus trece prin mijlocul acestora și se duce. Paradoxul între neprimirea din propria cetate și ceea ce se întâmplă imediat după aceea, în orașul pescăresc Capernaum, e evident și ziditor: dacă în Nazaret tocmai cunoscuții Îl reneagă, în Capernaum nu locuitorii, ci însuși diavolul care „poseda” pe un biet om bolnav Îl recunoaște pe Hristos drept „Sfântul lui Dumnezeu”.

Scurta relatare din acest capitol de la Luca, versetele 31 și 36, ne arată cum Hristos S-a coborât de la Nazaret la Ierihon. Coborârea dintr-un oraș în altul nu e neapărat de rău augur, cum e în pilda samarineanului, unde un om „coboară” de la Ierusalim către Ierihon, simbolizând căderea din har în starea de păcat. Aici descinderea aduce ceva bun: în primul rând apropierea oamenilor aflați la marginea mării, care nu se tulbură, pare-se, de faptul că Iisus îi învăța sâmbăta despre Împărăția cerurilor. De fapt e una și aceeași zi fiindcă Domnul Se aflase sâmbătă, dis-de-dimineață, în sinagoga nazarineană. Ca și cei din Nazaret, locuitorii Capernaumului sunt uimiți de învățătura Lui, iar Evanghelistul spune și de ce: „căci cuvântul Lui era cu putere”. Aceasta presupune că exista, cu siguranță, și cuvânt fără putere. Probabil astfel era discursul altor învățați, poate rabini, poate interpreți ai Scripturilor, care nu tâlcuiau din adâncul inimii sau cel puțin nu erau convingători. Dar Domnul este convingător, mai ales că imediat după ce Își încheie vorba, Se află față în față cu un om posedat de un demon necurat, care mărturisește vrând-nevrând pe Iisus Nazarineanul, venit să piardă puterile întunericului și că Domnul e „Sfântul lui Dumnezeu”. Această numire neobișnuită dată Domnului de duhul necurat este aidoma celei vestite de Arhanghelul Gavriil Mariei, în Nazaret: „Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Mărturia sfințeniei Domnului vine așadar, deopotrivă, din gura Arhanghelului și a unui duh necurat, ceea ce nu poate decât să întărească în noi credința puterii dumnezeiești a lui Iisus.

Reacția Domnului nu e una de paradă. Nu Se dă în spectacol, nu Se face neapărat cunoscut în ceea ce este. Chiar de e divulgat a fi Sfântul, ceea ce este – în definitiv sfânt e doar Dumnezeu, iar persoanele sfinte sunt sfinte pentru puterea dată lor de Creator – Hristos îl ceartă pe duh, îi poruncește să tacă și să iasă din om. Așa a făcut mai târziu și Sfântul Apostol Pavel în Filipi, unde o femeie cu duh pitonicesc, adică posedată de duhul proorocesc al profetesei antice Pythia, a spus despre el și despre Timotei că sunt propovăduitorii lui Dumnezeu (Fapte Apostoli 16, 16-18). Atunci sfântul a poruncit duhului să iasă din ea. Iar aceasta nu pentru că el voia neapărat să rămână incognito, ci fiindcă mărturisirea duhurilor necurate, chiar dacă e adevărată, nu trebuie ascultată de nimeni.

Revenind la Evanghelia acestei sâmbete aflăm că, la porunca Domnului, demonul a ieșit din omul posedat fără a-i face vreun rău, iar cei din jur au fost cuprinși de frică, întrebându-se ce fel de putere are Iisus dacă poruncește duhurilor necurate, iar acestea ies. Atitudinea locuitorilor din Capernaum și a celor din Nazaret seamănă într-o oarecare măsură: e vorba de mirare. Însă diferă în cele ce urmează. Nazarinenii se mânie pe El și pe cuvintele Sale și caută să Îl omoare, în timp ce aceia din cetatea-port se întreabă de unde vine puterea mântuitoare. Ba mai mult, aici și demonii mărturisesc dumnezeirea Sa. Prin aceasta Evanghelistul subliniază că, uneori, oamenii pot fi chiar mai răi decât demonii în îndărătnicia lor. Iar printre cei mai îndărătnici se află de multe ori nu necunoscuții, ci tocmai casnicii. Evanghelia nu e neapărat vestită familiei, rudelor, cunoscuților, propriului popor, spre a fi primită. Ea poate fi refuzată de către oricine, precum poate fi și primită de către oricine, în funcție de deschiderea inimii sale.