Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Încă din anul 1992, Duminica a II-a după Rusalii este afierosită de Sfântul Sinod Tuturor Sfinților Români, ca semn al lucrării Sfântului Duh în Biserica neamului nostru.

Este cunoscut faptul că, încă din primele secole, Bisericile  țineau evidențele sfinților locali. În acest sens, se întocmeau liste pe care comunitățile creștine – Bisericile locale – le schimbau între ele pentru a-i sărbători liturgic. Pe lângă numele și ziua adormirii lor, listele mai cuprindeau pe scurt viața lor, faptele prin care s-au distins, felul morții și minunile săvârșite în timpul vieții sau după moarte. Circulația de care s-au bucurat aceste liste – sinaxare – a condus la generalizarea acestor evidențe, atât în Biserica de Răsărit, cât și în cea de Apus.

La început, aceste liste îi cuprindeau doar pe martiri. De aici și numele de martirologii. Însă cu timpul, în aceste martirologii au început să fie trecuți apostolii, mărturisitorii, prorocii, ierarhii și dascălii de seamă ai Bisericii, cuvioșii și cuvioasele pustiei, împărații și dregătorii creștini etc. Crescând numărul sfinților înscriși în martirologii, acestea au fost prescurtate sub forma calendarelor, pentru orientarea vieții religioase a creștinilor.

Înscrierea zilelor de pomenire a sfinților în calendare a echivalat cu o recunoaștere oficială a cultului sfinților respectivi. Ulterior, s-au redactat viețile lor pe larg, precum și slujbele, care au fost introduse în cărțile de cult ale Bisericii. Atunci, ca de altfel și acum, Biserica a considerat pătimirea pentru Hristos – mucenicia – drept cea mai neîndoielnică dovadă a credinței și sfințeniei. Acesteia i se mai adaugă viața aleasă, darul facerii de minuni, dreapta mărturisire a credinței și, nu în ultimul rând, nestricăciunea (neputrezirea) trupurilor. Nestricăciunea este considerată o consecință a lucrării harului divin în viața omului.

Actul trecerii mucenicilor și mucenițelor, precum și a cuvioșilor și cuvioaselor, ierarhilor, binecredincioșilor, mărturisitorilor etc. în listele oficiale ale Bisericii poartă astăzi numele de canonizare, adică recunoaşterea sfinţeniei lor, dovedită în timp.

Din acest motiv, actul canonizării are loc numai după trecerea la cele veșnice. Cât privește procedura de canonizare a unui sfânt, în primele secole era foarte simplă. Pe baza semnelor recunoscute ale sfințeniei, sfântul, la inițiativa poporului credincios – desigur, sub supravegherea Bisericii – era înscris în martirologiu. Proclamarea se făcea în cadrul Sfintei Liturghii, după care se comunica numele sfântului Bisericilor vecine.

Mai târziu, înscrierea în martirologii era precedată de aflarea și identificarea relicvelor, construirea de biserici etc. De remarcat este faptul că Biserica nu impunea canonizarea, ci aceasta avea doar rolul de a constata și însuși, precum și pe acela de a legaliza cultul sfântului canonizat. De aici și caracterul ei declarativ, nu constitutiv.

Condițiile de fond ale canonizării, pe care le au în atenție comisiile liturgice acreditate în acest sens, sunt: ortodoxia credinței, proslăvirea de către Dumnezeu și, nu în ultimul rând, răspândirea miresmei de sfințenie după moarte și confirmarea ei prin cultul spontan. Semnele proslăvirii de către Dumnezeu sunt moartea martirică, suferirea diferitelor persecuții, acceptarea pustiei, săvârșirea de minuni, în viață sau după moarte, și apărarea dreptei credințe.

Pentru canonizare  sunt obligatorii prima și a treia condiție, precum și una dintre cele ce țin de proslăvirea de către Dumnezeu. Cea de-a treia condiție poate lipsi numai în cazul martirilor.

Prima slujbă oficială de canonizare la noi în țară a fost cea a Sfântului Ierarh Nifon al Constantinopolului, sărbătorit pe 16 august 1517. Ea s-a petrecut în timpul lui Neagoe Basarab, a doua zi după sfințirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș.

Unii sfinți mucenici și sfinți ierarhi daco-romani din primele secole creștine au fost canonizați de evlavia poporului, fiind înscriși în calendarele locale, dar și în calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe surori. Dintre aceștia amintim pe Sfinții Mucenici Dasius și Emilian Mărturisitorul de la Durostorum (Silistra de azi), Chiril din Axiopolis (Cernavodă de azi), preotul Montanus cu soția sa, Maxima, din Singidunum (Belgradul de azi), episcopul-misionar Niceta de Remesiana, mucenicii Nichita Romanul și Sava Gotul, episcopii Bretanion (Vetranion) și Teotim ai Tomisului. Numele lor s-au păstrat și datorită înscrierii în Sinaxarul Bisericii Constantinopolului.

Alți sfinți români au fost proclamați mai întâi de alte Biserici Ortodoxe surori, după care au fost înscriși și în calendarul Bisericii Ortodoxe Române. Între aceștia amintim pe Sfânta Teofana Basarab, fiica lui Basarab I al Țării Românești și soția țarului bulgar Ioan Alexandru (canonizată de Bisericile Bulgară și Sârbă), Sfântul Ioan Valahul, martirizat de otomani la Constantinopol în ziua de 12 mai 1622 (canonizat de Biserica Ortodoxă Greacă), Cuviosul Antipa de la Calapodești, adormit la 10 ianuarie 1882 în Mănăstirea Valaam din Rusia (canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă).

Deși nu au fost canonizați oficial și alții care au avut o viață duhovnicească aleasă, există numeroase mărturii documentare din secolele XV-XIX privind cinstirea poporului față de unele persoane cu viață sfântă, provenind cu predilecție din rândul monahilor. Dintre aceștia amintim pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea, considerat făcător de minuni, ale cărui moaște întregi puteau fi cinstite în vechea Catedrală episcopală din Rădăuți, Vasile Făcătorul de minuni de la Mănăstirea Moldovița (secolele XV-XVI), egumenul Ioan de la Prislop (secolul al XVI-lea), Cuviosul Daniil Sihastrul de la Mănăstirea Voroneț (secolul al XV-lea).

Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei enumera în Viețile Sfinților, volume tipărite în anii 1682-1686, numeroși sfinți români care se bucurau de o aleasă cinstire în vremea lui, cum ar fi Cuviosul Rafail de la Agapia, Cuviosul Chiriac de la Bisericani, Cuviosul Chiriac de la Tazlău, Cuviosul Epifanie de la Voroneț, Cuviosul Partenie de la Agapia, Cuviosul Ioan de la Râșca, Cuvioșii Inochentie de la Probota și Eustație.

De regulă, mănăstirile în care au viețuit au păstrat și păstrează amintirea Sfântului Iosif de la Bisericani (secolul al XV-lea), a Cuvioasei Teodora de la Sihla (secolul al XVIII-lea), a Cuviosului Antonie de la Iezerul Vâlcea († 1720), a Cuviosului Onufrie de la Vorona († 1789), a Cuviosului Paisie de la Neamț († 1794).

Nu trebuie trecut cu vederea nici Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, recunoscut ca sfânt imediat după martiriul său, în 1332, care s-a bucurat de o cinstire deosebită în rândul locuitorilor din Moldova – iar după Uniație (1701), și în Maramureș și Ardeal – în special datorită numeroaselor minuni înfăptuite prin mijlocirea sa. Se știe astfel că Sfântul Ioan avea două zile de prăznuire: pe 2 iunie (instituită de mitropolitul Anastasie Crimca în 1662) și pe 24 iunie, când moaștele sale au fost mutate de domnul Petru Șchiopul de la biserica din Mirăuți în Biserica „Sfântul Gheorghe”, vechea Catedrală mitropolitană din Suceava (1589), unde sunt și astăzi.

După dobândirea autocefaliei de către Biserica Ortodoxă Română (1885), a devenit tot mai imperioasă recunoașterea sfinților români. În urma cererilor repetate, Sfântul Sinod a cerut eparhiilor întocmirea documentației necesare în vederea canonizării sfinților neamului. Marele pas a fost făcut în anul 1950, la 28 februarie, când, sub președinția patriarhului Justinian Marina, au început lucrările privind canonizarea oficială a unor sfinți români. Ele s-au finalizat în ședințele solemne din 10-23 octombrie 1955, când au fost trecuți în calendar opt sfinți români (Sfinții Ierarhi Calinic de la Cernica, Ilie Iorest și Sava Brancovici din Transilvania și Ioan de la Râșca; Cuvioșii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara; Sfântul Mucenic Oprea din Săliște și Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș), iar cultul a șase sfinți de alt neam, dar ale căror moaște se află la noi în țară, a fost generalizat (Cuvioasa Parascheva – Epivata, Sfânta Muceniță Filofteia – Târnovo, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava – Cetatea Albă, Cuvioșii Grigorie Decapolitul, Dimitrie cel Nou – Basarabi și Nicodim cel Sfințit – Tismana, de naționalitate sârbă).

În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat canonizarea oficială a 19 sfinți (Cuvioșii Ioan de la Prislop, Antonie de la Iezerul Vâlcea, Daniil Sihastrul, Gherman din Dobrogea, Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț, Teodora de la Sihla, Sfinții Ierarhi Antim Ivireanul, Iosif din Maramureș, Ghelasie de la Râmeț, Leontie de la Rădăuți; Sfinții Mărturisitori Ioan din Galeș, Moise Măcinic din Sibiel, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, Sfinții Martiri Constantin Brâncoveanu și fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache), precum și generalizarea cultului celor opt sfinți canonizați în 1955 și a altor 38 de sfinți autohtoni, care au trăit în țara noastră sau au fost martirizați pe teritoriul de astăzi al țării noastre (Sfântul Mc. Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat, Sfântul Cuv. Paisie de la Neamț, Sfântul Mc. Dasie, Sfântul Mc. Hermes, Sfântul Cuv. Antipa de la Calapodești, Sfinţii Mc. Ermil și Stratonic, Sfântul Ier. Bretanion de Tomis, Sfântul Cuv. Ioan Casian, Sfântul Mc. Montanus preotul și soția sa, Maxima, Sfântul Ier. Irineu de Sirmium, Sfântul Mc. Sava Gotul de la Buzău, Sfântul Ier. Teotim de la Tomis, Sfinţii Mc. Pasicrat și Valentin, Sfântul Mc. Iuliu Veteranul, Sfinţii Mc. Zotic, Atal, Kamasie și Filip, Sfinţii Mc. Nicandru și Marcian, Sfântul Mc. Isihie, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfinţii Mc. Epictet și Astion, Sfântul Mc. Emilian de la Durostorum, Sfântul Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfinţii Mc. Donat, Romul, Silvan și Venust, Sfântul Mc. Lup).

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat în 2002 canonizarea oficială a Sfântului Ierarh Petru Movilă, în 2003, a Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi și a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, în 2005, a Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei, în 2006 a Sfântului Ier. Grigorie Dascălu, a Cuviosului Gheorghe de la Mănăstirea Cernica și a Sfântului Ier. Dosoftei, mitropolitul Moldovei, în 2007, a Sfântului Ier. Pahomie de la Gledin, a Sfântului Ier. Varlaam, mitropolitul Moldovei, și a Sfântului Mc. Atanasie Todoran din Țara Năsăudului, în 2008, a Sfântului Ier. Ioan de la Râșca și Secu, a Cuv. Simeon și Amfilohie de la Pângărați, Rafael și Partenie de la Agapia veche, Iosif și Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Iosif de la Văratec, a Sfântului Ier. Iachint de Vicina, a Sfântului Cuv. Dionisie Exiguul și a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, în 2009, a Sfântului Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeş), în 2010, a Sfântului Cuv. Irodion de la Lainici, în 2011, a Sfinţilor Mitropoliţi Andrei Şaguna şi Simion Ştefan, în 2016, a Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Turnu, Daniil şi Misail de la Mănăstirea Stânişoara, a Sfântului Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei, şi a Cuvioşilor Sila, Paisie şi Natan de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, în 2017, a Sfântului Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul, a Sfântului Ier. Iosif cel Milostiv, mitropolitul Moldovei, şi a Sfântului Gheorghe Pelerinul, în 2018, a Sfântului Ier. Dionisie, episcopul Cetăţii Albe, în 2022 a Sfintei Cuv. Teofana Basarab. Din 2019, pe masa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române se află Dosarul de canonizare a Cuviosului Arsenie (Boca) de la Mănăstirile Sâmbăta de Sus şi Prislop.

În ședința din 25 februarie 2021, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori și duhovnici români persecutați sau martirizați de regimul comunist, urmând ca proclamarea oficială să aibă loc în 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) și a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925). Între cei propuși se numără părinții Dometie Manolache de la Râmeț și Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus, Paisie Olaru de la Sihla, Ilie Cleopa de la Sihăstria şi Dionisie cel orb de la Colciu, Gherasim Iscu de la Tismana și părintele profesor Dumitru Stăniloae.

Fără îndoială, lista celor care vor fi canonizați rămâne deschisă.

În concluzie, în Duminica Tuturor Sfinților Români sunt amintiți și cinstiți cu evlavie sfinții ierarhi, preoți și diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârșit mucenicește și au mărturisit dreapta credință, făcându-se apărători până la jertfelnicie ai credinței noastre strămoșești, ai neamului și ai țării noastre; sfinții cuvioși și cuvioase care s-au săvârșit trăind în deplină ascultare și smerenie viața călugărească, fiind – prin pilda vieții lor și prin rugăciune – cei care au hrănit duhovnicește pe mulți dreptcredincioși; sfinții martiri din orice treaptă harică sau stare obștească și toți aceia care prin pătimirile și sângele lor martiric au primit cununa sfințeniei; sfinții români uciși de oștile păgâne sau ale altor asupritori care au amenințat neatârnarea vetrei străbune de-a lungul veacurilor, precum și cei care au căzut în luptă cu aceștia sau în amara robie pentru credință, Biserică și neam; sfinții care s-au săvârșit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinței, a Bisericii Ortodoxe și a binecredincioșilor ei fii. Dintre aceștia trebuie să-i considerăm și pe cei care au murit pentru credință în închisorile comuniste. Ei se adaugă celorlalți sfinți creștini ortodocși români din toate timpurile și din toate locurile, știuți și neștiuți, care i-au făcut pe fiii Bisericii noastre să sporească în dragostea pentru Hristos, în fapta bună, în rugăciune și în virtutea creștină.

Prin canonizările sfinților români, spunea profesorul Teodor M. Popescu, unul dintre mucenicii Bisericii noastre în timpul comunismului, Biserica „aduce Ortodoxiei cununa luminoasă a sfinților ei – ierarhi, monahi, preoți și credincioși – buchet de virtuți care au rodit la noi în duhul credinței și al evlaviei ortodoxe”.