Dumnezeu, calea și povața spre tot adevărul

O nouă cădere în necunoaștere. Urmată de una și de încă una, ca un nou avânt cumplit, doar de dragul experimentării unei mirări stranii sau al unei siguranțe nefirești. Acesta ar putea deveni traseul nostru prin lume dacă nu vom înțelege că, prin neîncetata furtună care ne învăluie, dincolo de aparența răului mai mic, există un singur bine, un punct stabil, un reper neschimbat de-a lungul timpului: Dumnezeu.

Vântul rostogolește cuvântul către alte și alte zări, opuse, ca o fărâmă de rațiune eliberată în lume –  parcă doar pentru a demonstra rolul vindecător al uitării. Stăm în calea acestei furtuni pasivi, așteptând ca totul să înceteze, iar pericolul să dispară, cuminte, de la sine. Dar este imposibil să ajungem la adăpost, atâta timp cât insistăm să lăsăm porțile deschise pentru orice nouă fațetă a căderii. Astfel, prin cetate rătăcesc nestingherite potențiale dezastre, neîncetate neplăceri, pregătite oricând să dea naștere unei noi vijelii. Și nu se poate spune că suntem lipsiți de orice alternativă, doar că variantele oferite sunt, mai toate, nefericite – în așa fel încât ne lovim, tot mai des, de situația ingrată a necesității selectării celei mai mici daune.

Nu este corect să trebuiască să alegem între două ori mai multe rele. Căci, orice ar fi, amorțirea spiritului cu sofisme – cărora li se conferă aspect de cugetări corecte apriori și temperament de furtuni devastatoare – pregătește terenul pentru o cădere, nu pentru un progres. De ceva vreme, deja, suntem în calea vârtejurilor, fără a fi în stare să ne ferim măcar o clipă din drumul urgiei, pentru a ne întreba dacă este cu adevărat necesară această călătorie primejdioasă către nicăieri. Deoarece aici, pe marginea sinelui, unde insistăm să pășim într-un echilibru precar, iau naștere măruntele zvonuri și marile mistificări, numai bune pentru a învălui în ceață cursul istoriei.

Românul dintotdeauna a fost sincer în demersul său de a-și trăi viața așa cum este, fără a-i adăuga zorzoane suplimentare, care mai mult încurcă parcursul spre un deznodământ firesc. În privința cunoașterii, de asemenea, românul a dovedit aceeași sinceritate, străduindu-se să nu inunde cu un abstract inutil împrejurările concrete ale existenței sale. Alegerile noastre, în privința lucrurilor cu adevărat importante, au fost cele potrivite momentului. Iar experiența poporului nostru de atâtea veacuri ne-a învățat că suntem puternici când privim în față realitatea și că, atunci când ne uităm în jur cu ochii altora, cercetând contururile adevărului prin intermediul descrierilor, nu al propriei percepții, putem deveni simpli purtători de stindard ai celor care vor fi descriși, în cărțile de istorie, drept învingători.

O nouă cădere în necunoaștere. Urmată de una și de încă una, ca un nou avânt cumplit, doar de dragul experimentării unei mirări stranii sau al unei siguranțe nefirești. Acesta ar putea deveni traseul nostru prin lume dacă nu vom înțelege că, prin neîncetata furtună care ne învăluie, dincolo de aparența răului mai mic, există un singur bine, un punct stabil, un reper neschimbat de-a lungul timpului: Dumnezeu. Eu cred, din inimă, că ne putem păstra locul în istorie, după cum putem să cercetăm evenimentele trecutului și să ne croim viitorul, dacă vom ști să ne luminăm calea, peste clipe ori veacuri, prin credință. Eu știu că urmele noastre sub soarele devenirii – adesea afundată în negurile istoriei redactate de și pentru alții – vor deveni vizibile, prin strălucirea divinului din sufletul neamului românesc. Iar acest lucru nu este o simplă părere personală, ci o convingere izvorâtă din experiența strămoșilor noștri, călăuziți de credință către împlinire.

Căutând să descrie, la anul 1719, în lucrarea Hronicul vechimei a roman-moldo-vlahilor, evoluția peste veacuri a neamului nostru, domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir scria: „Mărturisim și nu fără puțină tânguială ne cutremurăm, de mare și de nepurtat greuința carea asupră-ne vine; căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclătite stau; și multe, și împletecite împidicături înaintea pașilor ni să aruncă, carile și pașii înainte a muta ne opresc și calea Hronicului nostru slobod a alerga, tare astupă; și ca troeanii omeților de vivor și vi[s]col în toate părțile spulbărați și aruncați, cărările céle mai denainte de alții călcate, atâta le acopăr și le ascund, cât nu fără mare frica primejdiii ne iaste, ca nu cumva pârtea rătăcind și cărarea pe carea a merge am apucat pierdzind, cursul istoriii noastre în adânci vârtopi și neâmblați codri, de povață lipsit să cadă și așé la doritul popas și odihnă să nu putem agiunge. Ce întăi pre Dumnădzău, carele iaste calea și povața spre tot adevărul într-agiutoriu chemând [subl. n.], pre cât în slabe și slăbănoage putințele noastre va fi, cea de demult și de la mulți părăsită cale a cerca și urmele céle astupate și pierdute a adulmăca și a le descoperi ne vom nevoi”.

Astăzi, cu 300 de ani mai târziu, când vântul rostogolește cuvântul către alte și alte zări, opuse, ca o fărâmă de rațiune eliberată în lume – parcă doar pentru a demonstra rolul vindecător al uitării. Stăm în calea acestei furtuni pasivi, așteptând ca totul să înceteze, iar pericolul să dispară cuminte, de la sine. Desigur, este imposibil să ajungem la adăpost, atâta timp cât insistăm să lăsăm porțile deschise pentru orice nouă fațetă a căderii, astfel că, prin cetate, rătăcesc nestingherite potențiale dezastre, neîncetate neplăceri, pregătite oricând să dea naștere unei noi vijelii. Cred că a venit momentul să privim în urmă și să învățăm, din nou, care ne este locul în istorie. Și aceasta nu prin selectarea uneia dintre variantele nefericite care ne sunt puse înainte de contemporaneitate, ci prin regăsirea lui Dumnezeu, calea și povața spre tot adevărul, păstrătorul și ocrotitorul devenirii poporului român.

De la același autor

Ultimele din categorie