În prelegerea trecută am discutat despre începutul lumii - vă amintiţi, "La început Dumnezeu a creat cerul şi pămîntul" - dar iată că această relatare mai cere o precizare. E vorba de faptul că în orice sistem religios-filosofic, descrierea începutului lumii se face, de regulă, ca proiecţie în trecut a aşteptărilor eshatologice. Cu alte cuvinte, omul îşi concepe o speranţă, că pentru noi oamenii, că pentru a noastră lume, e posibil un anume viitor - desigur, nu neapărat speranţă - la fel de bine omul îşi poate concepe şi o teamă faţă de un careva viitor. După care, fireşte, va căuta să fie şi consecvent [logic], ajungând să-şi explice că pentru ca acest viitor al lumii să se producă, se cuvine şi un trecut - un început - pe potrivă. Spre exemplu, imaginându-şi un viitor în care toată materia, toate individualităţile, se vor "absorbi" în absolutul divin - acest gânditor va fi constrâns să-şi închipuie şi o stare de început a lumii similară, un fel cum au "izvorât" acelea din respectivul absolut divin. Dacă absolutul este aşa "dornic" să le "absoarbă" pe toate în sine - este limpede că lumea nu putea să provină prin "consimţământul liber" al acestuia, ci printr-un oarecare păcat, printr-o oarecare tulburare sau calamitate originară.

Speranţa biblică este cu totul alta. În Vechiul Testament se regăseşte în cuvintele dreptului Iov:" În trupul meu voi vedea pe Dumnezeu... în ziua cea de pe urmă, [Dumnezeu] va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă... ochii mei, nu ai altuia, Îl vor privi" (Iov 19:25-27) [ajustat după traducerea rusească]. Această speranţă culminează pe paginile Noului Testament, prin făgăduinţa Cerului Nou şi a Pământului Nou în Împărăţia lui Dumnezeu. E remarcabil cum în Împărăţia lui Dumnezeu, nu va "sta" doar Dumnezeu, ci şi altceva, şi altcineva, vom fi şi noi cu dumneavoastră. Cu toate că Dumnezeu le va umple pe toate în veci, totuşi se va găsi şi pentru oameni - inclusiv aşa cum suntem astăzi, din trup şi suflet - un viitor, un viitor în veşnicie. Ca să justifice o asemenea speranţă, Providenţa S-a îngrijit - corespunzător - să înscrie, încă din primele rînduri de Scriptură, felul minunat cum a fost adusă la existenţă această altă realitate, ciudată şi ne-dumnezească. Dumnezeu în "afara" Sa, în "neant", crează lumea, pentru ca mai apoi, să o cheme la comuniune cu plinătatea Sa.

Permiteţi-mi să reiterez. Când zicem că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, să înţelegem că, de fapt, Şi-a "mărginit" prezenţa Sa atunci când crea spaţiul, timpul, lumea materială şi că într-un fel, Se "retrăgea" de acolo, oferindu-le acestora [celor create] "autonomie" - El Singur rămânând în aşteptare: "Iar acum, mă lăsaţi să intru. Dar să o faceţi de bunăvoie [liber]". În caz că omul nu se lasă înduplecat, se reactualizează acea nimicnicie primordială a existenţei noastre, pentru că asta este în esenţă viaţa noastră - o existenţă "scoasă" din neant. Lăsată în voia ei, se destramă, pentru că omul în sine e lipsit de principiul vital pe care şi-l însuşeşte numai prin comuniune cu ceea ce se cheamă VIAŢĂ cu litere mari. E limpede, dar, că ruperea acestei comuniuni va scoate la iveală "înrudirea" noastră cu neantul din care am fost luaţi, iar omul, în separare de Dumnezeu, devine bolnăvicios, se sufocă, se corupe şi moare. Tocmai astea au fost, spre regret, primele dibuiri ale omului: am încercat să ne descurcăm de unii singuri, fără Dumnezeu, prin detaşare de la comuniunea cu El, Singura Punte între existenţă şi non-existenţă. Întorcînd faţa de la Dumnezeu, am păşit pe tărîmul morţii.

Am mai văzut cu dumneavoastră, în primul capitol de la Facere, că Dumnezeu a creat lumea în şase zile - şi nu într-o clipeală - iar prin acest din urmă fapt, s-a făcut cunoscută şi o trăsătură remarcabilă a Creatorului, aparte de cele ce ţin de creaţie. Era un fel de a spune că Dumnezeu este îndelung-răbdător, că "ştie" să îngăduie imperfecţiunea în lume. Acel "pămînt", deşi "netocmit şi gol", era totuşi simpatic [blând] în ochii Creatorului - dincolo de perfecţiunea formală şi de plenitudinea vitală de care abia urma să se bucure.

Dumnezeu este dragoste şi Dumnezeu este Tatăl. Iată prin excelenţă raţiunile pentru care Creatorul îngăduie o creaţiune pângărită [nereuşită] şi nu o nimiceşte, chiar dacă ea Îl refuză. Omul, părăsindu-L pe Dumnezeu, a păşit spre moarte. Iar pentru Dumnezeu aceasta nu înseamnă decât un singur lucru: "Fie. Voi merge după el".

Să luăm aminte la cele spuse, pentru că înseamnă mult. Atunci cînd parcurgem scrierile Noului Testament şi dăm de parabola cu oaia pierdută, să chibzuim un pic asupra motivului pentru care păstorul pleacă în căutarea-i. La ce bun să o găsească? Oare ca să o jupoaie? Oare ca să o pedepsească exemplar, spre a tututor învăţătură, să se ştie ce este Suprema Justiţie şi cum legea se cuvine a fi împlinită? Departe acest gînd! Păstorul o face pentru altceva: o caută să-i redea siguranţa. Păstorul o vrea acolo unde nu sunt lupii răpitori.

Omul s-a îndepărtat mult de la Dumnezeu, deci Dumnezeu trebuie să vină la el. Dumnezeu trebuie să Se facă om.

Permiteţi-mi, aici, să fac o mică remarcă: în gândirea unor Sfinţi Părinţi bizantini se poate citi următoarea reflecţie la acest subiect. Dacă omul nu era să cadă în păcat, Dumnezeu oricum ar fi venit la el. Ceea ce avea să difere, totuşi, în cazul acesta, era Întruparea ne-dureroasă şi ne-pătimitoare. Nu se ajungea la Cruce. Doar Naştere, fără Cruce, fără Îngropare.

Dar omul a căzut. A păşit în tărâmul morţii, deci trebuie recuperat, trebuie "scos" de acolo. Şi iată Dumnezeu se porneşte după el, îl caută pe pământ, iar când pe vreunul nu-l găseşte, coboară chiar mai jos, în infern.

(Despre Hristos, Traducere din limba rusă după înregistrarea audio a prelegerii, disponibilă liber in format mp3 la adresa www.predanie.ru)