Corespunzător învierii lui Hristos care s-a petrecut a treia zi după moartea pe Cruce, se va să­vârși cândva și învierea trupească a întregii ome­niri. Asta pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat a cuprins în sine tot neamul omenesc prin scu­larea Sa, asemenea lui Adam care a cuprins în sine, odinioară, toată omenirea căzută în stricăciune. Moartea trupească, chiar dacă acționează deo­camdată, de data aceasta este călcată în picioare de Domnul și este disprețuită de ucenicii lui Hris­tos. Creștinii, după Crucea și învierea lui Hristos, supunându-se morții trupești, trec deja cu sufle­tele lor de la moarte la viață și la bucuria petre­cerii împreună cu Hristos.

Dumnezeu îi învie din moartea duhovnicească pe cei ce cred în Hristos încă în viața de acum. Ca semn al acestei învieri slujește harul Sfântului Duh, pe care îl dă sufletului oricărui creștin, ca și cum i-ar da un alt suflet. Orice suflet creștin de aceea se și numește credincios pentru că i s-a încredințat Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În trupurile unor asemenea oameni, Domnul Iisus Hristos coboară din Cer ca într-un mormânt, se unește cu sufletele lor, pe care le Învie din moartea duhov­nicească și cărora le dăruiește o vedenie harică a slavei acestei învieri.

Învierea sufletului creștin este gustarea vieții în Hristos. Mulți cred în învierea lui Hristos, dar puțini sunt cei ce Îl văd cu ochi curați. Învierea lui Hristos este, în fiecare dintre credincioși, pur­tătoare de lumină în lumina dumnezeirii. Prezen­ța Duhului Sfânt în noi, care se vădește prin cea mai puternică lumină, arată că învierea Domnului s-a săvârșit în sufletul nostru și ne dă darul să-L vedem pe Însuși Hristos cel înviat. Când vine în noi Domnul Iisus cu harul Duhului Sfânt și ne dă viață, atunci Îl vedem viu în noi înșine, Îl vedem cu ochii duhovnicești, care ne dau darul de a ne cunoaște învierea.

Prin urmare, învierea sufletului este unirea lui necontopită cu viața veșnică, care este Hristos. Înviat cu puterea lui Hristos, sufletul vede, în chip gândit și tainic învierea lui Hristos cea zidi­toare în noi. De aceea și cântăm: „Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă. Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”.

Dacă un creștin odată cu vârsta trupească își înmulțește răutatea, atunci în el se mărește puterea de corupție și moartea; și, pentru ca să primească de la Domnul Iisus Hristos darul Sfântului Duh, creștinului îi sunt necesare tot fe­lul de silințe și nevoințe. El trebuie să iasă cu ini­ma din lumea aceasta și să între în mormântul pocăinței și smereniei cu mărturisirea suferințelor Domnului. Atunci Hristos, care pentru noi a murit și a înviat, intră în cel ce se pocăiește și îi învie sufletul, care se află în moarte. Asupra creștinului, care Îl are în inima sa pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, moartea nu are nicio putere. Învierea sufletului omenesc din moartea păcatu­lui, după harul lui Hristos, se săvârșește odată cu răscumpărarea omului din robia diavolului, care este cel dintâi vehicul al întunericului morții. Pe măsură ce se întăresc deprinderile păcătoase, du­hul cel rău intră cu totul în om, pătrunde în inima lui, pune stăpânire pe puterile sufletului și, influența pe care o desfășoară, aprinde într-însul dragostea de nerușinare.

Domnul nu ne lasă singuri în luptă, pentru că El cunoaște neputința naturii noastre omenești și ne ajută când vrem să ne luptăm cu vrăjmașul întărindu-ne cu puterea Lui în chip tainic, așa încât nu atât noi, ci El Însuși îl biruie pe vrăjmaș.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, în vol. Comorile pustiei, p. 30-32)