Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi chemat să urmăm sfânta Sa cale a cunoașterii de sine și să ne facă conștienți de viața noastră păcătoasă de mai înainte, și dacă ar fi lipsit dumnezeiasca iluminare, nu am fi văzut niciodată calea luminii și a adevărului. El ne-a chemat pe toți – pe unii din copilărie, pe alții la maturitate, iar pe alții la bătrânețe. Fiind atât de bun, El ne-a luat pe toți așa precum o găină își adună puișorii sub aripile ei, pentru a ne face părtași ai dumnezeieștii Sale împărății.

El nu s-a dezgustat de nimic – nici de bube, răni, boli sau de vreo deformare a trăsăturilor duhovnicești ale sufletelor noastre. Ci ca un tată, El ne-a primit, ca o mamă ne-a alăptat și ca un doctor atotmilostiv ne-a vindecat și ne-a îmbrăcat în cel dintâi veșmânt al înfierii, al harului, trecând cu vederea marea sarcină a păcatelor fiecăruia dintre noi. Prin urmare, noi Îi datorăm o infinită dragoste și adorație. Fie ca dragostea să se sălășluiască în inimă, ca un izvor viu revărsând torente de apă, râuri de dumnezeiască dragoste. Nu ca Israel de odinioară – care-L cinstea doar cu buzele, în timp ce inima lor era departe de Hristos, ci ca un foc viu care spune: „Vino la Tatăl”. Așa precum atletul este încercat în arenă și pe câmpul de joc, la fel și creștinul este încercat în arena luptelor ca să se vadă dacă Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu.

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 377-378)