Mai-nainte de toate, tot su­fletul ce voiește să se facă plăcut înaintea lui Dumnezeu trebuie să țină vitejește răbdarea și nădejdea; și așa va putea răbda și trece de toa­tă ridicarea asupra și bântuiala vicleanului. Că Dumnezeu nu va lăsa pe sufletul ce nădăjdu­iește în El și-L așteaptă să fie astfel ispitit până într-acolo încât, îngreuindu-se peste ceea ce poate, să vină întru deznădăjduire. Nici, ia­răși, vicleanul nu bântuie și necăjește sufletul pe cât voiește, ci atâta cât îi este îngăduit lui de Dumnezeu – că știe Plăsmuitorul nostru cât poate a intra sufletul nostru în ispitire și în lămurire.

Că dacă olarul care plăsmuiește va­sele știe cât trebuie să le lase în foc – că, de nu vor trece prin foc, nu se vor face trebuincioase oamenilor – și nu le lasă în cuptor mai multă vreme decât trebuie, ca nu cumva, arzându-se foarte, să se strice, nici iarăși, în lipsă fiind, să le scoată, ca nu asemenea lesne-sfărâmate și netrebnice să fie; încă și celor de sub jug, nu tuturor deopotrivă, ci după puterea fiecărui dobitoc punem sarcina; iarăși, corabia are oa­recari semne prin care arată până unde, pri­mind povara, fără vătămare va putea naviga.

Deci, dacă întru cele arătate și stricăcioase Dumnezeu a dat oamenilor atâta cu­noștință și socoteală, ca fără de greșeală să le ocârmuiască [lucreze] pe ele, nu cu mult mai vârtos Dătătorul înțelepciunii și al priceperii știe de câte și de ce fel de ispitiri au trebuință sufletele cele ce voiesc a-I plăcea Lui, ca binetrebuincioase și îndemânatice către Împărăția Cerurilor să se facă? Că precum în felul cânepii nu este de bună-treabă a se face dintr-însa într-alt chip porturi [haine] subțiri, de nu mult se va melița, și pe cât se căznește și se asprește, pe atâta mai curată și mai îndemânatică [spre porturi] se face, tot așa și sufletul cel iubitor de Dumnezeu, întru multe ispite și necazuri fiind cerc(et)at, răbdând vitejește, se subțiază și mai curat și mai de treabă se face întru lucrarea cea duhovnicească, iar la sfârșit, după ce a intrat cu bucurie în Împărăția Cerurilor, va fi moște­nitor al chemării celei cerești a bunătăților în vecii cei netrecuți.

(Everghetinosul, volumele 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 157)