„Şi a plăsmuit Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu” (Facere 2, 7).

Aici ni se arată atâta cât putem cunoaşte despre felul cum s-a zidit omul. Nu poate fi vreo îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles prin „ţărână” chiar ţărâna pământului; dar, când vorbesc de „mâinile” lui Dumnezeu care au „luat” ţărâna, ei voiesc a arăta marea grijă a lui Dumnezeu şi participarea Sa directă la lucrare. Fericitul Theodorit scrie:

„Când auzim în istorisirea lui Moisi că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a plăsmuit pe om, şi voim a afla înţelesul acestui grai, descoperim în el deosebita bunăvoire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Căci marele Prooroc arată, în zugrăvirea facerii, că Dumnezeu a făcut toate celelalte făpturi prin cuvântul Său, iar pe om l-a făcut cu înseşi mâinile Sale... Nu zicem că Dumnezeu are mâini... ci spunem că fiecare dintre zicerile acestea arată din partea lui Dumnezeu o mai mare grijă pentru om decât pentru celelalte făpturi.”

Sfântul Vasile cel Mare afirmă că versetul citat subliniază cât de deosebită e obârşia omului faţă de cea a animalelor:

„Mai sus, textul spune că Dumnezeu a făcut; aici spune cum a făcut Dumnezeu. Dacă stihul ar fi spus doar că Dumnezeu a făcut, ai fi putut crede că l-a făcut [pe om] aşa cum a făcut şi dobitoacele, fiarele sălbatice, verdeaţa, ierburile. Iată de ce, spre a nu te lăsa să-l aşezi în rândul fiarelor sălbatice, dumnezeiescul cuvânt a făcut cunoscută deosebita măiestrie folosită de Dumnezeu pentru noi: „ţărână din pământ a luat Dumnezeu”.

Acelaşi Părinte ne spune deosebirea dintre „facerea” omului şi „plăsmuirea” lui: „Dumnezeu pe omul lăuntric l-a făcut, iar pe omul cel din afară l-a plăsmuit. Plăsmuirea se potriveşte lutului, iar facerea, celui după chip. Deci carnea s-a plăsmuit, însă sufletul s-a făcut.”

Facerea omului arată atât măreţia, cât şi nimicnicia sa:

„Şi a plăsmuit Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ”. În lume am aflat zicându-se şi că omul este nimic, şi că este măreţ. De socoteşti numai firea, nimica este el, şi lucru fără vreun preţ; dar, de priveşti cu câtă cinste a fost înconjurat, omul este ceva măreţ... De socoteşti ce anume a luat [Dumnezeu], ce oare este omul? Dar de chibzuieşti la Acela care l-a plăsmuit, cât de măreţ este omul! Deci, deopotrivă, este nimic, pentru materie, şi măreţ, pentru cinste.”

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, p. 105)