Dumnezeu pentru păcate a urgisit pe poporul Lui iubit şi a orbit ochii cugetului şi a împietrit inimile păcătoşilor, ca să nu fie auzit glasul Lui, care de multe ori i-a chemat, ca să rămână până în sfârşit în răutăţile lor şi să nu se vindece prin recunoaşterea Mântuitorului, ca să primească pedeapsa cuvenită pentru faptele lor. Domnul i-a răbdat, i-a cercetat, i-a rugat, iar ei au auzit, s-au depărtat de El şi au rămas în păcatele lor. Aşadar tot în păcate vor muri. Cu adevărat, fraţi creştini, de vreme ce nu l-a cruţat pe poporul Lui ales, care nu a ascultat, pe noi cum ne va cruţa? Dacă nu a cruţat măslinul cel bun, care n-a reuşit să dea roadă, cum va cruţa pe măslinul sălbatic, altoit, dacă el nu îşi va da rodul lui?

Dacă un asemenea pericol îi ameninţă pe toţi cei ce lucrează păcatul, să pătimească orbirea minţii şi să îşi împietrească mintea şi inima, astfel încât nici caracterul dumnezeiesc al faptelor Mântuitorului să nu îi îndrepte, nici să înţeleagă puterea şi dumnezeiasca energie, care îi cheamă pe ei, şi să rămână nevindecaţi suferind şi fiind condamnaţi la moarte, pentru aceasta voi vorbi despre necesitatea absolută a mărturisirii, ca singurul mijloc de vindecare şi de mântuire a sufletului bolnav.

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 83)