Zis-a Domnul: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere. Şi întorcându-Se către ucenici, de o parte, a zis: Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi! Căci zic vouă: Mulţi proroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit. (Luca 10, 22-24) (Luni în săptămâna a 23-a după Rusalii)

În continuarea textului care se citește la sărbătoarea Sfinților Arhangheli, despre puterea primită de cei trimiși la propovăduire, care este mai mare decât puterile celui rău, în scurta pericopă evanghelică din lunea a 23-a după Rusalii, Domnul Hristos explică ucenicilor cum se împărtășește puterea dumnezeiască. 

Domnul Iisus dăduse putere celor șaptezeci de ucenici și celor doisprezece Apostoli nu doar să vestească Evanghelia lui Hristos, ci și prin semne și minuni să alunge întunericul interior (ignoranța) și pe cel exterior (puterea demonică, bolile, neputințele) din oameni. La rândul Său, Mântuitorul a primit această putere de la Tatăl Ceresc. Această afirmație poate fi interpretată în sens greșit, ca și cum Fiul ar fi inferior Tatălui, așa cum în istorie au făcut-o în primele secole creștine subordinaționiștii și arienii, iar în ziua de azi o fac mulți care interpretează Scriptura, fără a ține seama de tradiția seculară de interpretare a Bisericii. Aceștia ajung la concluzia că Fiul este o creatură a Tatălui, primind toate de la Tatăl însă nici măcar așa cum, pământește, un fiu primește ceva de la tatăl său. Ci ar înțelege, poate, primirea puterii dumnezeiești după modelul în care un fiu duhovnicesc primește o învățătură de la părintele său duhovnicesc, prin urmare relația dintre Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu-Tatăl este percepută asemenea celei dintre un ucenic și învățătorul său. Așa se întâmplă poate la oameni. Dar în ființa divină, în sânul Sfintei Treimi, unde relațiile intratrinitare sunt deasupra timpului, spațiului și oricăror măsuri fizice, faptul că Tatăl dă Fiului „toate” nu înseamnă că a existat un timp când Fiul nu le avea primite „pe toate” de la Tatăl. Comunicarea puterii dumnezeiești nu e una discursivă, evolutivă, care este asemenea creșterii unui om duhovnicesc în cele ale harului, ci o comunicare eternă, fără început. Fiul are toată puterea de la Tatăl tocmai fiindcă e născut din Tatăl. Iar nașterea Fiului din Tatăl este din veșnicie. Nu a existat o perioadă de timp înainte de nașterea Fiului din Tatăl.

O altă învățătură cu profunzime teologică în acest discurs este aceea că Tatăl nu poate fi cunoscut de oameni decât prin Fiul. Întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume, faptul că S-a făcut om asemenea nouă, ne dă posibilitatea să Îl putem cunoaște pe Dumnezeu. Transcendența divină devine astfel accesibilă oamenilor prin Domnul Iisus Hristos, care ne arată că Dumnezeu ne iubește, trimițând pe Fiul Său în lume. Irmosul cântării a patra de la multe canoane bisericești (ca de pildă, canonul introductiv al Acatistului Mântuitorului) exprimă clar cât de importantă este venirea Fiului lui Dumnezeu printre noi: „Ai venit din fecioară nu sol, nici înger, ci Tu însuți, Doamne Te-ai întrupat și m-ai mântuit pe mine, omul”. Prorocii și îngerii sunt mesageri ai lui Dumnezeu, dar ei nu Îl fac cunoscut pe Dumnezeu oamenilor decât foarte fragmentar fiindcă doar aduc mesajul Său. Dar prin Domnul Hristos se depășește bariera metafizică între ceresc și pământesc, nematerial și material, etern și efemer. 

Având în vedere aceste afirmații, sunt de înțeles și cuvintele Domnului de mai departe, care pot să fie considerate ca și cea de-a zecea fericire: „Fericiți sunt ochii care văd cele ce vedeți voi!”, adică văd Întruparea Domnului. Și continuă: „Mulţi proroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit”, prin aceasta întărind faptul că Hristos nu e doar un profet, cum cred mulți în zilele noastre și nici conducător lumesc, cum se așteptau mulți la acea vreme. Împlinirea dorinței profeților și a regilor – aceea de a-L vedea pe Dumnezeu - nu se referă numai la momentul istoric, punctual, anume cei 33 de ani, perioada de timp în care Domnul Hristos S-a aflat ca om între oameni pe pământ. Ci tot atât de mult la faptul că El este în mijlocul nostru, de acum înainte, totdeauna până la sfârșitul veacurilor. La fel cum puterea dată de El ucenicilor și apostolilor s-a împărtășit apoi de către aceștia urmașilor lor, în Biserică, până astăzi, tot la fel și Hristos, Dumnezeul Întrupat, este cu noi oriunde sunt doi sau trei adunați în numele Său (Matei 18, 20) și la fiecare Liturghie, în cadrul căreia preotul spune: „Hristos este în mijlocul nostru”, răspunzându-i-se: „Este și va fi totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.