După cum Moise a înălțat șarpele în pustie (Ioan 3, 13-17)
Duminica aceasta este despre sfătuirea cu Hristos a unui învățător. Sper ca și învățătorii noștri să se sfătuiască cu El când le este greu. Mâine copiii se întorc la școală după o lungă perioada de pustiire a vieții lor educaționale. Fiți cuminți și luminoși! Și colegii profesori și colegii elevi. Hristos este cu noi. Mereu. Priviți cu luare-aminte la Crucea Lui și prindeți curaj. Curaj și putere. Putere și înțelepciune. Luați-vă copilăria înapoi și dăruiți-i strălucirea Iubirii lui Dumnezeu. Biserica este cu voi. Fiecare dintre noi suntem cu voi. O singură familie. A creștinilor. A Crucii Înălțate. Înălțate pentru ca să ne înalțe nu să ne copleșească. Să ne mântuiască nu doar să ne judece.
Suntem în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. Praznic inimos al Bisericii. Plecată la Ierusalim, Sfânta Elena – desigur pe atunci abia pe calea sfințeniei – realizează ceea ce am numi astăzi o anchetă arheologică. Și descoperă în caverna unei vechi cisterne romane, loc aflat în râpa din spatele Golgotei, lemnul Sfintei Cruci. Apoi Patriarhul înalță Lemnul revenit între oameni drept semn al Învierii. Binecuvântează cu el mulțimile. Era anul 335 d.Hr., iar săpăturile se datorau reînnoirii locului de închinare de la Mormântul Domnului Iisus Hristos. O aflare și o înălțare. O Descoperire și o Prezentare îi putem spune. Suntem însă sub Cruce din clipa în care Învierea s-a vestit prin femei Apostolilor și Ierusalimului deopotrivă. Și oricine spune Hristos spune Cruce. Tainic semn al biruinței morții și neiubirii. Evanghelia zilei de Duminică ne aduce aminte de o preînchipuire a Crucii în Vechiul Testament. În dialogul său (Ioan 3, 1-22) cu Nicodim, devenit ucenic de taină al său, Domnul Iisus Hristos ne oferă o serie de repere importante pentru viața noastră de creștini. Mai întâi vorbește despre „nașterea de sus” (Ioan 3, 3-8) ca o exigență fundamentală a mântuirii.
Pentru că, spune El, „cel ce nu se va naște de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” și „de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3.5). Cuvinte care ar trebui să-i pună pe gânduri pe acei care cred că Dumnezeu este nelimitat în iertare indiferent de circumstanțe. Iubirea lui Dumnezeu este una exigentă. Una dintre exigențe este aceasta, legată de Nașterea de sus care se împlinește văzut în nașterea din apă și din Duh în care Părinții Bisericii și teologii perioadei dintâi a Bisericii creștine – Ioan Gură de Aur, Ilarie de Poitiers sau Cromațiu de Aquileea – au văzut Botezul. Botezul ca Naștere de sus, din apă și din Duh, făcând trecerea de la vederea Împărăției la Intrarea în Împărăție. Botezul ca act al asumării rănilor Patimii Mântuitorului, ca trăire a Crucii Sale care de-acum se și înalță dinaintea creștinilor. O Cruce magnet de vocații și drame vindecate.
Duminica aceasta însă textul merge mai la adânc. Căci Domnul pune semnul echivalenței între Coborârea Fiului în Numele Tatălui în mijlocul unei omeniri bolnave de păcat și Crucea sa, șarpele cel de aramă ridicat în mijlocul pustiei de către Moise. Pe care, privindu-l, cei atacați de mușcătura șerpilor ce-i podidiseră nu mai mureau. Povestea lui Moise (Numeri 21, 8-9; IV Regi 18, 4) și a poporului ales este folosită de Ioan pentru a iconiza un adevăr. Hristos se ridică pe Cruce asemeni unui Chip ce vindecă chipul lui Dumnezeu din noi. Înălțarea Fiului Omului este făcută prin Răstignire, mai întâi, pentru a vindeca mușcătura șarpelui dușman. O să spuneți că sunt prostii. Iar eu am să vă îndemn să-i întrebați pe cei care au trecut prin internarea pentru Covid-19 și care, în virtutea protocolului ce interzice contactul cu ei mai mult decât minimum necesar, și-au trăit propria pustie. În plină pandemie a mușcăturii morții. Marea majoritate mărturisesc că singurul gând ce i-a izbăvit de depresie, lacrimă și chiar moarte a fost la Iisus Hristos. Nevoia de continuare a vieții nefiind în contradicție cu veșnicia ei. Căci Hristos spune de ce suferința vindecată prin cruce este necesară sufletelor noastre: Ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 15).
Cât de atent la nuanțe Hristos. Nu devine o obligație să crezi ci un exercițiu de asumare. Nu. Crucea nu este privită ca un medicament simplu- un algocalmin ori un anti-Covid- ci drept un semn de asumare a unor modificări interioare mai ample decât oricând. L-am întrebat deunăzi pe un bolnav cronic cum de zâmbește atât de luminos. Și mi-a răspuns că boala i-a dăruit o altă înțelegere a vieții. Un nou obiectiv. „Înainte, mi-a zis, voiam să am cât mai mult și să consum cât mai mult. Acum vreau tot mai puțin și să asum cât mai mult. În fond avem un singur trup. În câte case poate locui? Câte mașini îl pot mișca?”. Asumare. E cuvântul cheie al Evangheliei acesteia care e cheie, la rândul ei, textului despre Nașterea de Sus. Numai acela se poate socoti născut de sus – și poate zări Împărăția – care asumă adevărul rostit de Hristos cu conștiință de Fiu al Tatălui: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16). O spunea când nici un altul nu vedea coama de deal a Golgotei ce se va însângera cu Sângele Lui izbăvitor.
Relația aceasta de asumare este fundamentul înțelegerii Botezului creștin. Botezul nostru fiind un act de asumare cu moartea a vieții. Gestul, repetat de trei ori, al scufundării sub apă a celui botezat înseamnă în fapt – cât de limpede ne spune aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur – asumarea morții și învierii cu Hristos în propriul nostru trup. Ieșind din apele Botezului creștinii poartă în palme semnul cuielor iar în coastă rana Însulițării. Din coasta noastră însă nu curge sânge și apă – semn al Taine Botezului în exegeza sfinților – ci rana rămâne deschisă pentru ca prin ea să ni se facă „transfuzia” cu Sângele și Trupul lui Hristos și noi să intrăm în Împărăție. Când Hristos spune „căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17) nu anulează funcția sa de Judecător al lumii ci o așază în ierarhia iertării care mântuiește lumea. O iertare exprimată ultimativ prin exigențele nașterii de sus și nașterii din apă și din Duh. Pentru a învăța că ceea ce se naște din trup, trup este și ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3, 6). De aceea nu vă mirați de trupeștii care se umflu în penele orgoliului punând la colț lumea ci minunați-vă de aceia care în Duhul lui Hristos schimbă proasta trăire a vremii de acum în clipe de duh și duhovnicie. Poate părea ușor. Dar nu este deloc așa.
Duminica aceasta este despre sfătuirea cu Hristos a unui învățător. Sper ca și învățătorii noștri să se sfătuiască cu El când le este greu. Mâine copiii se întorc la școală după o lungă perioada de pustiire a vieții lor educaționale. Fiți cuminți și luminoși! Și colegii profesori și colegii elevi. Hristos este cu noi. Mereu. Priviți cu luare-aminte la Crucea Lui și prindeți curaj. Curaj și putere. Putere și înțelepciune. Luați-vă copilăria înapoi și dăruiți-i strălucirea Iubirii lui Dumnezeu. Biserica este cu voi. Fiecare dintre noi suntem cu voi. O singură familie. A creștinilor. A Crucii Înălțate. Înălțate pentru ca să ne înalțe nu să ne copleșească. Să ne mântuiască nu doar să ne judece.
Sursa: tribuna.ro
Schitul Vovidenia, file de istorie (I)
Postul ortodox – „maică a înfrânării” și „pedagogie a trupului”
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro