Sfintele cărţi bisericeşti istorisesc pricina pentru care Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă la Templul Legii vechi şi dăruită Domnului.

Ana, mama Sfintei Fecioare Maria, care nu avea darul naşterii de prunci, ruga, împreună cu bărbatul ei, Ioachim, pe Stăpânul firii să le dăruiască lor un prunc, făgăduind că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui şi închina lui Dumnezeu. Şi aşa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc – pe Prea Sfânta şi de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria. Iar, când ea a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o la Templu şi au încredinţat-o preoţilor.

Deci, luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în cele mai dinlăuntru ale Bisericii, unde, o dată pe an, intra numai singur arhiereul. Şi aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel Ce avea să se nască dintr-însa, spre îndreptarea şi mântuirea lumii cea stricătoare prin păcat.

„Şi a rămas fecioara acolo, petrecând doisprezece ani de sfântă vieţuire... Şi în acest loc de bună creştere, Sfânta Fecioară necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Scripturii şi, îndeosebi, rugăciunea...”. Aceste rânduri, preluate din cartea Proloagele întruchipează una din cele mai frumoase pagini despre familie: naşterea, creşterea şi educarea copiilor.

Naşterea de prunci reprezintă darul lui Dumnezeu pentru care trebuie să mulţumim lui Dumnezeu. Pruncii – copiii – întăresc unitatea vieţii de familie, dragostea între membrii familiei. Copiii aduc mângâiere în familie în vremuri de încercări, de necazuri. Naşterea de prunci este o împlinire a rostului familiei, căsătoriei, „dăinuirea neamului omenesc”. Casa în care nu se aude glas de copil, cuvinte ca mama sau tata, este o casă pustie. Întreruperea sarcinii – avortul – este un mare păcat – omuciderea. Familie înseamnă bărbat şi femeie, uniţi prin Taina Cununiei. Aşa-zisa familie formată din bărbat şi bărbat este o blasfemie, după învăţătura noastră creştină, un păcat pe care Dumnezeu l-a pedepsit cu foc şi pucioasă – Sodoma.

Copiii, de mici, trebuie deprinşi cu munca, cu rugăciunea şi cu cititul cărţilor sfinte, potrivite cu vârsta lor. Până a învăţa să citească, ei trebuie deprinşi cu ascultatul poveştilor, a istorioarelor cu caracter educativ, ca de exemplu, cartea cu basmele românilor. Deci, copiii trebuie deprinşi de mici să împletească munca, lucrul cu mâinile, cu rugăciunea. Dobândirea cunoştinţelor celor mai adânci se face prin mijlocirea cărţii. Înlocuirea cărţii în viaţa şcolarului cu metode moderne este pusă sub semnul întrebării. O experienţă milenară obţinută prin mijlocirea cărţii tipărite este folosită în procesul de educaţie şi instrucţie, dobândirea cunoştinţelor are pecetea permanenţei.

Astăzi trebuie să ne îngrijoreze faptul că o mână de oameni vrea întemeierea unei societăţi omeneşti fără Dumnezeu. Ca urmare, avem datoria să ne rugăm cu toată tăria sufletului, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rugându-L să îmblânzească pornirile rele şi să lumineze minţile celor care întorc spatele la Dumnezeu, de care nimeni nu se poate ascunde, după cum spune Psalmistul David (Psalmul 138, 6-10).

Atât părinţii copiilor şcolari, cât şi profesorii de religie au o datorie sfântă: aceea de a aduce pe copii cât mai des la Sfânta Biserică în zilele de duminică şi în marile sărbători.

Tinerii liceeni să ia aminte la cuvintele Psalmistului din Psalmul 72, în care ni se arată că nedumeririle, frământările sufletului se limpezesc pe deplin atunci când intrăm şi zăbovim, chiar şi câteva minute, „în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu”.