O asemenea disciplină nu poate apărea dintr-o atmosferă de teroare din partea părinţilor, indiferent dacă cel de la care aceasta pleacă este tatăl sau mama. Un astfel de sistem al terorii, susținut prin țipete şi ameninţări, prin presiune morală sau pedepse fizice, îi produce copilului sănătos un sentiment de indignare, care se transformă cu uşurinţă în repulsie, ură şi dispreţ. Copilul se simte înjosit şi nu poate să nu se indigneze; acest sistem revarsă asupra lui un şuvoi de jigniri, şi nu se poate ca el să nu li se opună. Aceste înjosiri și jigniri el le poate „înghiţi”, cum se zice, şi le poate suferi în tăcere, dar în subconştientul său nu va scăpa niciodată de traumele acestea şi nu le va ierta părinţilor.

Acolo unde autoritatea familială este exercitată prin ameninţări şi teroare, se simte la fiecare pas o tensiune ostilă, se înstăpâneşte sistemul „minciunii de autoapărare” şi al vicleniei; ambele generaţii rămân poate în starea de conlocuire spaţială, însă familia ca unitate vie, organică, ce se ţine prin puterea iubirii şi încrederii reciproce, este distrusă. Copiii înjosiţi prin ameninţări, pedepse şi permanentă teroare se apără prin toate mijloacele şi se deprind treptat, uneori fără să bage nici ei de seamă, să simtă lăuntric că totul este permis. Şi dacă această atmosferă de „totul este permis” se statorniceşte în relaţiile lor cu părinţii, ce se poate aştepta de la ei în privinţa oamenilor străini?

Revolta împotriva părinţilor răstoarnă în inima omenească toate temeiurile normale ale vieţii comunitare, sentimentul rangului, ideea autorităţii recunoscute în mod liber, principiile loialităţii, fidelităţii, disciplinei, sentimentul datoriei şi al dreptăţii; şi teroarea familială reprezintă una dintre sursele principale ale demoralizării sociale şi ale climatului de revoluţie politică. Familia devine şcoală a permanentei revolte insaţiabile, şi manifestările acesteia pot deveni fatale în viaţa poporului şi a statului.

Disciplina adevărată, autentică, nu este în esenţa sa nimic altceva decât stăpânirea de sine lăuntrică inerentă omului disciplinat. (…) Disciplina nu trebuie să devină scop suprem sau autosuficient, ea nu trebuie să se dezvolte în dauna libertății şi a sincerităţii din viaţa de familie; ea trebuie sa fie capacitate spirituală sau chiar artă spirituală şi nu trebuie să se transforme într-o dogmă împovărătoare sau în împietrire a sufletului; ea nu trebuie să paralizeze dragostea şi comunicarea spirituală din viaţa de familie.

Pe scurt, cu cât mai neobservat este modul în care li se inoculează copiilor disciplina, şi cu cât mai puţin sare ea în ochi atunci când e respectată, cu atât mai mare este succesul cu care decurge procesul educaţional. Şi dacă scopul acesta a fost atins, disciplina a avut succes şi sarcina a fost îndeplinită şi poate că pentru rezolvarea ei reuşită cel mai bine este să se pună la temelia stăpânirii de sine actul de conştiinţă liber.

Aşadar, există o anumită artă a ordinului şi interdicţiei, şi ea nu se lasă însuşită cu uşurinţă, în familiile sănătoase şi fericite ea înfloreşte însă întotdeauna. (…)

În familie, şi numai în familie, copilul se simte unic şi de neînlocuit, preţios ca unul ce este dobândit prin suferinţe şi de-nerupt din sufletul părinţilor, sânge din sânge şi carne din carne, fiinţă apărută prin însoţirea de taină a altor două fiinţe şi cărora le este datoare cu viaţa sa, cu personalitatea sa, cărora le este, odată pentru totdeauna, plăcută şi dragă în toată specificitatea sa trupesc-sufletesc-spirituală.

(Ivan Ilin, Viața de familie, Editura Sophia, pp. 41-42, pp. 44-45)