De aceea, educația religioasă presupune, în principal, cultivarea sufletului printr-un sistem de valori spirituale, morale, etice, care formează individul în viața creștină. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că „Pentru o educație creștinească corectă sunt necesare trei lucruri: în primul rand puține cuvinte, în al doilea rând multe exemple și în al treilea rând mai multă rugăciune” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, Editura Egumenița, Galați, 2009).

Educația religioasă reprezintă o dimensiune existențială de prim rang a ființei umane, de aceea locul ei este unul de o mare importanță. Aceasta este cu atât mai posibilă, cu cât aceasta se adresează copiilor la vârste fragede, căci „dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu” (Vasile Băncilă, Inițierea religioasă a copilului, p. 21), și mai ales că sufletul copilului are în interiorul său toate cele necesare, fiind pur, lipsit de orice greșeală sau păcat, așa cum mărturisește Ernest Bernea: „Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este un îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 108-109). Aceste aspecte ale sufletului copilului fac ca sufletele lor să se potrivească realității religioase a creștinismului, căci Însuși Mântuitorul Iisus Hristos sublinia puritatea și inocența de care dau dovadă copii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu./Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 14-15).

Principiile care stau la baza educației religioase sunt iubirea și credința, două motive prezente în Sfânta Scriptură, creștinismul fiind religia iubirii prin excelență, căci se dă îndemn: „Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos şi vei rămâne în dragostea Lui” (Preot Gheorghe Calciu, 7 Cuvinte Către Tineri, Editura Anastasia, 1996, p. 42). Aceste principii Îl au în centru pe Mântuitorul Hristos, Care a iubit oamenii, a ajutat pe cei în grele încercări ale vieții, a vindecat pe cel aflat în boală, a iertat pe cel păcătos, până la cel mai mare act prin care S-a jertfit pe Sine pe cruce, pentru ca neamul omenesc să fie mântuit și izbăvit de păcat, arătând cât de mare este iubirea și credința, și ce fundament puternic reprezintă pentru creștinism. Pentru aceasta, Mântuitorul Hristos reprezintă punctul central și modelul de viață creștină corectă, fiindcă „Viaţa cea nouă, viaţa cea bună, cea frumoasă şi adevărată, viaţa trăită în Hristos – rod al strădaniei şi dar al harului – este o viaţă ascunsă în noi, descoperită în lumina iubirii şi a faptelor bune” (Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. IBMO, Bucureşti, 2009, p.213). El a venit în lume pentru a împlini legea și pentru a o desăvârși, folosind metoda iubirii desăvârșite, jertfelnice, susținută de dumnezeiasca Sa smerenie: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Faptele Sale şi activitatea întreprinsă l-au fixat pe Mântuitorul Hristos ca Cel ce învață, deoarece „deschizându-şi gura, îi învăţa” (Matei 5, 2), numindu-L Învățător. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, subliniază faptul că „Modelul absolut de copil şi de tânăr educat este Domnul Iisus Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului. Îmi veţi zice că El este Dumnezeu. Este adevărat. Este Dumnezeu desăvârşit, dar şi om desăvârşit” (Scrisoarea pastorală transmisă cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, 2015).

Clement Alexandrinul, în opera sa „Pedagogul”, confirmă că Mântuitorul Iisus Hristos este cea mai bună călăuză pe calea spirituală și a desăvârșirii. Acesta arată ca pedagogul nostru de care avem nevoie este Hristos, căci el a condus omul spre salvare prin Jertfa Sa pe Cruce, izbăvind lumea de păcate, iar pedagogia este învăţătura Sa transmisă prin Sfintele Evanghelii. Scopul acestei întregi pedagogii este tocmai transformarea omului în toate aspectele vieţii sale, în special cele comportamentale, care nu sunt de fapt decât rezultatul unei profunde transformări interioare. Omul trebuie să ajungă prin educaţie să ducă o viaţă curată pe pământ şi în cele din urmă să ajungă la unirea cu Dumnezeu. Din toate cele enunțate, apare clar că Mântuitorul este „Marele Pedagog”, așa cum este privit de către Clement Alexandrinul.

Pentru acestea, Iisus Hristos este modelul absolut în educarea religioasă a tinerelor generații de creștini. Această educație este oferită în familie, considerată biserica de acasă sau „mica biserică” așa cum menționează și Sfântul Ioan Gură de Aur în „Omilii la Efeseni”, 20, 6, PG 62, 143), iar Sfântul Apostol Pavel le transmite efesenilor că biserica de acasă devine un principiu general ce defineşte destul de clar rolul familiei pentru o educaţie creştină a tuturor timpurilor: „Toate să ne fie pe locul doi în raport cu purtarea de grijă faţă de copii şi cu faptul de a-i creşte în învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 4). În Sfânta Scriptură, unirea dintre un bărbat şi o femeie este asociată întotdeauna cu unirea dintre Hristos şi Biserică. Bărbatul trebuie să-şi iubească soţia, aşa cum Hristos iubeşte Biserica. Însemnătatea cea mai mare a acestei uniri se recunoaşte prin unirea a două persoane într-un singur trup. Tot aşa se întâmplă şi în Biserică, unde oamenii se unesc prin Duhul Sfânt şi prin Trupul şi Sângele lui Mântuitorului Hristos într-un singur trup. Astfel, omul nu este părinte doar prin naşterea de prunci, ci este și un mentor pentru copil, căci Sfântul Vasile cel Mare spune: „copiii evlavioși sunt cea mai mare mângâiere pentru părinții evlavioși: sunt cea mai bună împodobire a părinților vii și cel mai bun monument al părinților morți” (Ala Rusnac, Cugetări duhovnicești - din înțelepciunea sfinților, vol. I, Editura Epigraf, Chișinău, 2009, p. 76)

Pe lângă însemnătatea familiei pentru formarea copiilor pe calea educației religioase, Biserica este o şcoală pedagogică, iar membrii familiei sunt şi membrii ai Bisericii. Copiii trebuie formați de mici în duhul Bisericii, întrucât atunci „învăţătura care li se dă intră uşor în sufletul lor şi se imprimă ca un sigiliu pe ceară şi este momentul critic de care depinde viaţa lor întreagă…; li se va imprima lor obiceiul bun care va deveni în ei a doua natură… şi le vom insufla din tinereţe virtuţile maturităţii”(Comentariu la Evanghelia de la Ioan. trad. rom., Diac. Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul român, Oradea, 2005, pp. 14-15), deoarece Biserica este liman duhovnicesc pentru suflet. Biserica s-a îngrijit întotdeauna de tineri şi face acest lucru şi astăzi prin programele de televiziune şi radio ale Bisericii, prin catehizare, vizite pastorale, acţiuni filantropice şi diferite programe, tabere şi pelerinaje special destinate lor.

Valoarea educaţiei, atât în familie, cât şi în Biserică, are o relevanţă pentru istorie şi chiar pentru veşnicie, în măsura în care ea este cultivată cu deschidere spre dobândirea vieţii şi fericirii veşnice în iubirea eternă a lui Hristos. De asemenea, contextul actual, al unei societăţi informaţionale şi tehnologizate excesiv, există riscul ca educaţia să fie redusă la un proces în care accentul cade aproape exclusiv pe achiziţionarea de informaţii performante, necesare pentru dobândirea unor competenţe şi abilităţi, astfel încât tânărul să fie integrat facil şi sigur într-un sistem de eficienţă practică imediată, dar tot mai impersonal. De aceea, într-o asemenea situaţie este relevantă valoarea educaţiei religioase şi mărturisirea faptului că o educaţie creştină nu poate fi structurată într-un orizont limitat şi efemer, ci în lumina iubirii eterne a lui Dumnezeu, „Care ieri, astăzi şi în veci este acelaşi” (Evrei 13, 8). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă, zicând: „Nu voi înceta îndemnându-vă, rugându-vă şi căzându-vă înainte, ca mai întâi de toate celelalte să vă puneţi în bună rânduială copiii. (…) Creşte un atlet pentru Hristos, învaţă-l evlavia din fragedă vârstă. (…) Să sădim şi să antrenăm în copil înţelepciunea, ca să cunoască lucrurile omeneşti, ce este bogăţia, slava, puterea, ca să le dispreţuiască şi să dorească (virtuţile) cele mari. Să-i aducem aminte cuvintele de îndemn: «Copile, numai de Dumnezeu să te temi şi afară de El să nu te temi de altcineva». Frica de Dumnezeu e de ajuns pentru înţelepciune şi pentru a avea în lucrurile omeneşti judecata pe care se cuvine să o avem. Căci culmea înţelepciunii aceasta este: a nu fi pasionat de cele copilăreşti. Să fie educat să socotească drept nimic banii, drept nimic slava omenească, drept nimic puterea, drept nimic moartea. Şi aşa va fi înţelept”.

Așadar, astăzi, Mântuitorul Iisus Hristos se află în centrul educației oferite copiilor, fiind un model desăvârșit de iubire, bunătate și smerenie, propovăduit de familie și Biserică, cei doi stâlpi ai zidirii unei credințe solide și drepte, care au responsabilitatea de a spori cooperarea în vederea educării și formării copiilor și a tinerilor pentru o viață armonioasă în familie şi în societate, dar şi pentru a deveni cetățeni ai patriei cerești, adică ai Împărăţiei cerurilor, deoarece scopul ultim al vieţii omului pe pământ este pregătirea sa pentru viaţa şi fericirea eternă în Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. (Cane Filip-Hristofor și Damian Cristian-Marian, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București)