Nu peste mult timp, va începe un nou an școlar. Un an în care, în planurile de învățământ va apăra o nouă disciplină, insistent promovată în ultimii ani și impusă legislativ: „Educația sanitară”. Probabil standardele după care aceasta va fi studiată vor fi importate de la țări cu o experiență de peste jumătate de veac. O experiență mai bogată, dar nu totdeauna și mai fericită în această privință, odată ce, în țările cu tradiție în predarea educației sexuale nu s-a observat neapărat o îmbunătățire extraordinară a vieții morale a tinerilor, creșterea numărului familiilor și a copiilor ci, dimpotrivă, laxism și libertinaj moral, flexibilitate și permisivitate în planul vieții sexuale.

Încercăm, în rândurile care urmează, să subliniem câteva cuvinte responsabile ale celui care a fost unul dintre cei mai iubiți sfinți contemporani și care a arătat o grijă deosebită educației morale a tinerilor și întăririi familiei contemporane, prin căsătorii binecuvântate de Dumnezeu și naștere de prunci, spre mângâiere și împlinire sufletească – Cuviosul Paisie Aghioritul, mutat la cele veșnice în anul 1994 și canonizat în anul 2015.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Părinte bun și iubitor al copiilor și al tinerilor

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994) a fost unul dintre cei mai mari povățuitori duhovnicești ai veacului trecut. De la Panaguda, chilia sa din Sfântul Munte Athos, sau din Mănăstirea Soroti, din apropierea Tesalonicului, pe care a ctitorit-o și de unde povățuia maicile și mulțimile nenumărate de creștini, a reflectat profund și a oferit răspunsuri practice frământărilor lumii actuale și sufletului omului contemporan.

Una dintre scrierile sale de profundă reflecție asupra „duhului” vremurilor noastre se intitulează „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”. Însă, lectura oricărui volum sau meditația asupra fiecărei „ziceri” a Cuviosului Paisie Aghioritul prilejuiește întâlnirea cu gândirea sa inspirată de Dumnezeu și izvorâtă din dragoste de aproapele, pe care s-a nevoit întreaga sa viața ascetică să „îl odihnească” sufletește. Pentru că, spunea duhovnicescul Părinte, el căuta să facă „înseninarea” sau „însorirea” sufletelor neliniștite de șomaj și depresie, divorț și cancer, care îl cercetau. Nu există provocare sau frământare căreia Cuviosul Părinte să nu îi fi căutat, prin nevoință și rugăciune, cu dragoste și „mărinimie” sau „noblețe de suflet”, ușurare și alinare. În rugăciunea și în sfaturile sale, un rol esențial a acordat soluționării încercărilor din viața de familie și educației în duh creștin a copiilor.

Toți cei care l-au întâlnit în persoană și-au schimbat viața, rupându-se din legăturile păcatelor și îndreptându-se spre o viață virtuoasă. Între aceștia s-au aflat mulți tineri rockeri, yoghini, drogați, frământați și tulburați. După întâlnirea cu Părintele și înmuiați de dragostea și harisma lui, s-au convertit, unii dintre ei ajungând chiar monahi în Sfântul Munte.

La întrebarea: „Cum poate cineva să se apropie de tinerii care au apucat-o pe un drum greșit?”, el a răspuns: „Cu dragoste. Dacă există dragoste adevărată, nobilă, îndată tinerii sunt încredințați lăuntric și sunt dezarmați. Vin la colibă tot felul de tineri cu diferite probleme. Îi întâmpin, îi cinstesc, le vorbesc și peste puțin devenim prieteni. Își deschid inimile și primesc dragostea mea. Unii, sărmanii de ei, sunt atât de lipsiți! Însetează de dragoste. Se vede îndată că n-au simțit dragoste nici de la mama, nici de la tatăl lor; nu se mai satură. Dacă îi compătimești, dacă-i iubești, uită și problemele lor, chiar și de droguri, se depărtează bolile, își lasă neorânduielile și vin după aceea ca închinători evlavioși în Sfântul Munte. Pentru că, într-un anumit fel, simt dragostea lui Dumnezeu”.

Altădată, unui duhovnic, preocupat de îmbunătățirea vieții tinerilor pe care îi spovedea, Cuviosul Părinte i-a răspuns: „Să ai noblețe duhovnicească. Adică, atunci când vorbești cu tinerii, să nu-i constrângi. Aceasta este noblețea duhovnicească: să-l respecți pe aproapele, fără să-l silești”.

„Educația sanitară” – modelul părintesc

Cuviosul Paisie Aghioritul recomanda începerea educației „sanitare” a copilului încă din pântecele mamei sale, pe care o îndemna să își poarte sarcina în înfrânare și rugăciune stăruitoare. Astfel de copii se nasc, spunea el, sfințiți, încă din pântecele mamei lor. Sfânta Împărtășanie, pe care viitoarea mama este chemată să o primească tot mai des, este hrană sau merinde duhovnicească atât pentru ea, cât și pentru copilul căruia îi va da viață. Viitoarea mamă, în perioada cât este însărcinată, „trebuie să fie liniștită, să citească Evanghelia, să se roage, să rostească Rugăciunea lui Iisus. Astfel se sfințește și copilul. Încă de acum începe educația copilului”. Soțului îi recomandă: „Să fii atent să nu mâhnești pe cea însărcinată sub nici un motiv”.         

Pentru a da naștere unor copii dispuși spre viață cumpătată și curată, el recomanda înfrânarea viitorilor părinți în perioada sarcinii, pentru ca pruncii care se vor naște să nu poarte în ei moștenită flacăra aprinderii trupești: „Când femeia rămâne însărcinată, atunci cel mai bun lucru este să înceteze imediat contactele sau, dacă nu pot, să le reducă cât se poate de mult. Dar cel puțin din luna a opta trebuie să înceteze de a mai avea contacte, pentru că, în afară de pericolul ce există ca copilul să pătimească ceva (avort și altele), se pricinuiește pagubă duhovnicească. Embrionul participă și el, de nevoie, la plăcerea pe care o simte mama lui și astfel, încă din pântece, dobândește patima. Există prunci care sug și care se aprind trupește. În timp ce există tineri de optsprezece-douăzeci de ani care au o nepătimire și nu sunt războiți de trupul lor. Cui se datorează această diferență? Stării duhovnicești a părinților. Este moștenirea duhovnicească. Vezi, părinții nu lasă moștenire copiilor lor numai case, ogoare, ci le lasă moștenire și patimile sau virtuțile lor”.

În casa părintească, pruncul trebuie deprins cu ascultarea, cumințenia, cumpătarea și rugăciunea. Dacă rugăciunea mamei străbate cerurile, rugăciunea copiilor mici, datorită curăției lor, poate face minuni, căci „Orice lucru pe care îl cer de la Dumnezeu, El îl dăruiește pentru că au multă nevoință și de aceea Dumnezeu le ascultă rugăciunea lor curate”.

Părinții trebuie să le răspundă la întrebările și frământările care apar, odată cu vârsta, inclusiv despre dezvoltarea fizică și biologică, ori legate de viața intimă. În toate acestea, ei trebuie să aibă în vedere să le ofere acestora explicații adaptate vârstei și capacității lor de a înțelege, fără a-i ispiti sau provoca, ci arătându-le frumusețile unei prietenii curate și a vieții de familie binecuvântate.

Odată cu intrarea copiilor în școală, aceștia pot primi influențe variate care, în lipsa atenției părinților, pot fi păgubitoare pentru sufletul lor, din lipsă de experiență și discernământ. Sau, cum spunea tot Cuviosul Paisie, „mediul lumesc și părinții lumești distrug copiii”. Referindu-se la ispitele prin care trec tinerii, el observa că „vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra și aprinderea trupească, încercând să-i distragă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă, există o mare lipsă de experiență, iar depunerile duhovnicești deloc. De aceea, la această vârstă critică, tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnișului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de neliniște și-l va depărta veșnic de Dumnezeu”. Iar, alături de vicleanul diavol, „duhul lumii” acesteia are o înrâurire puternică asupra sufletului tinerilor. O lume în care, observa tot Cuviosul Paisie, păcatele sunt la modă, în timp ce virtuțile, între care și curăția sau castitatea sunt ironizate și umilite, considerate înapoiere și rușine. Din acest motiv, învăța el, tinerii de astăzi primesc mai mult ajutor, dacă cer și colaborează cu el. Și tot din acest motiv, Dumnezeu va ține cont la judecata fiecăruia dintre ei de ispitele mult mai crâncene din vremurile de acum și de apoi și va avea mult mai multă milă decât față de tinerii și oamenii din vremurile trecute, în care credința și Evanghelia erau respectate și împlinite.

După naștere și mai ales la vârste fragede, copiii sunt ca niște „casete goale”, ei înregistrează ceea ce văd la părinți, iar mai apoi la colegi, prieteni și, în mod deosebit, educatori. Părinții sunt primii lor educatori și tot ceea ce le este folos în viață și spre mântuire trebuie să învețe de la aceștia, inclusiv noțiunile legate de viața lor trupească sau intimă, cu răspundere și delicatețe sufletească, adaptat vârstei acestora și cu o finalitate morală, adică nu în scopul de a trezi în mintea și în viața lor ispite, ci în sensul cunoașterii lor, spre cultivarea unei vieți morale. „De aceea, spunea el, părinții, pe cât pot, să ajute copiii atunci când sunt mici. Copiii sunt casete goale. Dacă se umplu cu Hristos, vor fi alături de El pentru totdeauna. Dacă nu, este foarte ușor să rătăcească atunci când vor fi mari. Încă din leagăn, arăta Cuviosul Paisie, copiii îi copiază pe părinții lor, imitând ceea ce văd la aceștia și înregistrându-le pe toate în „caseta” lor goală, dar din care vor reda mai târziu, prin cuvinte și fapte ceea ce au primit.

Mama, considera Cuviosul Paisie, are răspunderea cea mai mare pentru educația copiilor și, în funcție de aceasta, ei vor deveni mai târziu un „om sfințit și va ajuta societatea” sau, dimpotrivă, un „fărădelege”, aducând mâhnire și pedeapsă părinților săi, pentru lipsa de grijă față de educația lui.

Sfaturile trebuie date cu dragoste, cu delicatețe și noblețe de suflet, pentru a nu brusca libertatea și sensibilitatea copiilor care, la rândul lor, trebuie să le primească pe acestea nu ca pe o necesitate, ci dovezi ale iubirii și responsabilității părinților și a educatorilor față de dezvoltarea lor fizică și sufletească armonioasă.

Bătrânul și experimentatul duhovnic considera că tinerii care își păstrează castitatea până la căsătorie vor primi mare ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu, pentru aceasta reală mucenicie a conștiinței: „Astăzi, tinerii care reușesc să se păstreze curați până la căsătoria lor vor fi socotiți mucenici. Tot astfel vor fi socotiți și tinerii care vor să devină monahi, dacă se vor păstra și ei curați, până în clipa când vor îmbrăca rasa. Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc ca să se păstreze curați, sunt considerați mucenici ai conștiinței, din pricina războiului conștiinței pe care îl rabdă și al disprețului celorlalți. Mucenicia conștiinței uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui”.

Contrar trendului actual, Cuviosul Paisie considera mai potrivit protejarea copiilor de discuții și întâlniri care au ca subiect viața intimă. Despre aceasta este mai potrivit ca tânărul să primească sfaturi de la părinți și de la duhovnic. Și total diferit tendințelor din întreaga lume de astăzi și din societatea contemporană, în care sunt clamate relațiile fără responsabilități și obligații, inclusiv între persoane de același sex, în afara căsătoriei, iar avortul este liberalizat și legiferat.

Cuviosul Părinte spunea, în duh de responsabilitate, ca factorii politici și medicii, care astăzi sunt promotori ai lui, să informeze nu doar asupra efectelor lui fizice și psihice, ci spirituale și demografice. Recomandarea sa era de a întemeia familii binecuvântate prin Sfânta Taină a Cununiei, familii în care să se nască și să fie educați copii mulți, spre dăinuirea neamului și mângâierea părinților. Duhovnicescul Părinte arăta că „Dumnezeu iubește și poartă de grijă mai mult de perechile care au mulți copii. Într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dezvolte normal, atâta timp cât părinții le dau o educație bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic etc. Există sentimentul de dăruire și trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine și dragoste. Cel mic îl și iubește, dar îl și respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulți copii, acestea toate se cultivă în chip firesc”.

Educație teocentrică, dascăli responsabili

Referindu-se la educația pe care elevii o primesc în școală, el considera că programele didactice trebuie să aibă o finalitate morală, nu doar una informațională. Scopul lor nu trebuie să fie acela de a umple mintea elevilor cu noțiuni variate și numeroase, ci să creeze „oameni buni”, caractere, personalități înalte, odată ce viitorul lumii se va afla în mâinile lor.

Din nefericire, observa Sfântul Paisie, „astăzi, îi împovărează cu o grămadă de lucruri nefolositoare și îi zăpăcesc. Îi ghiftuiesc cu de toate, fără compensație duhovnicească. În școli, copiii trebuie să învețe mai întâi frica de Dumnezeu. Însă acum copiii mici merg să învețe engleza, franceza, germana – și nu greaca veche – muzica, una și alta... Ce să învețe mai întâi? Numai litere și numere, iar acelea pe care trebuie să le învețe despre Patria lor etc., nu le învață!”

Un alt mare Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), considera educația copiilor a fi o adevărată artă. Părinții și pedagogii de vocație și care conduc sufletele copiilor spre mântuire sunt asemănați de Sfântul Ioan cu niște artiști de geniu, cu niște pictori sau sculptori care, dintr-o materia amorfă, alcătuiesc adevărate capodopere morale, spre frumusețea lumii întregi.

Mai mult chiar, Sfântul Părinte învață că părinții care își educă moral pruncii au o demnitate mai înaltă decât împărații sau dregătorii. Dacă aceștia din urmă stăpânesc peste supușii lor, părinții trebuie să aibă grijă la simțurile și puterile trupești ale copiilor lor, disciplinându-le și conducându-le spre o viață morală înaltă. Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, prin educația pe care o oferă copiilor, atât părinții, cât și educatorii, se vor mântui sau se vor osândi. Dacă prin informațiile și deprinderile transmise, dar mai ales prin modelul lor personal, i-au condus spre o viață morală înaltă, își vor primi răsplată. Dacă, dimpotrivă, au arătat lipsă de interes și de grijă față de dezvoltarea lor fizică și spirituală, iar aceștia și-au irosit viața în păcate și fărădelegi, vor răspunde și ei, proporțional, în calitatea pe care au avut-o – aceea de părinți sau de educatori, formatori greșiți de suflete.

Același adevăr îl exprimă și Cuviosul Paisie Aghioritul: „Mare lucru este un învățător corect, mai ales în zilele noastre! Copiii sunt casete neînregistrate, care se vor umple cu cântece murdare sau cu muzică bizantină. Lucrarea învățătorului este sfântă. Are mare responsabilitate. Dacă ia aminte poate lua mare plată de la Dumnezeu. Să se îngrijească să învețe pe copii frica de Dumnezeu. Profesorii trebuie să afle modul prin care să transmită copiilor unele mesaje despre Dumnezeu și Patrie. Ei să semene numai sămânța, dar să nu aștepte să răsară imediat. Nimic nu se pierde; cândva, ea va prinde rădăcină. Și întotdeauna să se poarte cu bunătate, cu îngăduință, cu dragoste față de copii. Să încerce să deștepte în ei mărinimia de suflet. Copilul are nevoie de dragoste, de căldură sufletească, căci mulți copii, în familie, sunt lipsiți cu desăvârșire de ea. Dacă învățătorii îi vor iubi pe copii, atunci și copiii îi vor iubi la rândul lor și, astfel, își vor îndeplini mai ușor lucrarea lor”.

Așadar, actul educării copilului nu are doar o valoare pedagogică și limitată la perioada școlarității acestuia sau a vieții lui, ci are ecouri în veșnicie. Dar, mai ales, este un act soteriologic. Prin dragostea și grija față de educația pe care le-o oferim, ni se iartă, proporțional, din păcatele pe care le-am săvârșit cu voie sau fără de voie și astfel ne sfințim.

Din acest an școlar, probabil că va fi introdusă, între materiile de studiu, disciplina „Educație sanitară”. Și probabil că unii părinți, ispitiți de „duhul lumii”, vor consimți, în scris, ca pruncii lor să urmeze aceste ore. Părinților le recomandăm să demonstreze discernământ și responsabilitate, întrebându-și copiii despre informațiile primite, despre abilitățile, atitudinile și comportamentele recomandate și să sancționeze orice deviere de la morala elementară și de la bunul simț general.

Iar pe educatorii și profesorii care vor preda această disciplină, „cu durere și dragoste” îi îndemnăm să aibă permanent convingerea că elevii pe care îi instruiesc sunt proprii lor copii și că, în calitate de părinți intelectuali și morali ai lor, sunt datori să sădească în cugetele și sufletele acestora ceea ce au mai înalt și mai moral în pregătirea și în viața lor proprie.

Să aibă permanent conștiința responsabilității educației pe care o oferă. Responsabilitate în fața semenilor, a părinților și a copiilor pe care îi educă. Responsabilitate în fața propriei conștiințe, de a fi răspuns chemării pentru cariera didactică și pe care au urmat-o, aceea de a fi apostoli ai științei, ai culturii și ai moralității. Dar, mai ales, responsabilitate față de Dumnezeu, de la Care vor primi, pentru fiecare cuvânt și faptă, gest și îndemn, dar mai ales pentru ecourile acestora în sufletele elevilor, împlinire în profesie și binecuvântare în viață sau, dimpotrivă, pedeapsă și osândă aici și în veșnicie, pentru răul produs, premeditat sau inconștient.