Cu siguranță, avem încă multe bucurii care pot fi germenii puterii noastre acum. O putere care să pună și în inima celuilalt încredere și curaj. Desigur, în fața necunoscutului, mintea noastră are prostul obicei de a ne scoate la iveală neputințele și durerile, de a sedimenta temerile, minimalizând viața și forța acesteia. Să ne amintim că în spatele fiecărei suferințe stă încă viața și capacitatea noastră de a fi. Împreună. Păstrând distanța fizică, dar apropiați sufletește. Mai mult ca oricând.

Cred că în narațiunile-refugiu pe care ni le construim acum este mai necesar ca niciodată să îi oferim celuilalt un spațiu al compasiunii și empatiei. Să ne punem problema moralei și eticii gândurilor și a acțiunilor pe care le aruncăm spre cei din jur, atunci când îi responsabilizăm excesiv pentru propriile nesiguranțe. Dacă ne uităm pe rețelele de socializare, vedem zilele acestea atacuri la cei din linia întâi, învinovățiri aruncate asupra profesioniștilor care trec prin presiuni psihologice greu de imaginat și care, cel mai adesea, ajung la epuizare fizică și emoțională pentru că au dus de prea mult timp o luptă despre care noi, ceilalți, de pe liniile noastre de rezistență nici nu avem habar. Poate dacă am cultiva o curiozitate sănătoasă față de ceilalți, am înțelege că în majoritatea cazurilor nu este vorba despre lașitate și rea-credință, ci despre o luptă aprigă și îndelungă cu incompetența, lipsa de etică și grijă față de oameni a unor lideri și neajutorarea trăită în fiecare clipă de cei ce au respect pentru profesia lor.

Se vădește acum, nu de puține ori,  că îndreptățirea ne întunecă sufletele și cădem adesea în capcana de a confunda călăii cu salvatorii și invers. Nu a fost poate nicicând mai mult ca acum valabilă ideea că atunci când îi rănim pe ceilalți, ne rănim pe noi înșine. Și nu o facem doar expunându-i direct prin nerespectarea regulilor, ci și expunându-i la răutatea și lipsa noastă de compasiune și empatie. Viețile noastre, ale tuturor, sunt legate în rețeaua alegerilor pe care le facem fiecare. Ne putem salva acum doar prin scoaterea ghimpilor egoismului, îndreptățirii, învinovățirii lipsite de responsabilitate și prin cultivarea atenției empatice la ceilalți. Poate ne-ar fi util să ne dăm un pas în spate, gândindu-ne de două ori înainte de a intra cu bocancii tastaturii în sufletele celorlalți. Să întrebăm în ce măsură cuvintele noastre ne apropie sau ne învrăjbesc, dacă ele seamănă grâu sau neghină. Căci consecințele judecăților și acțiunilor noastre de acum pot rodi speranță, respect, acceptare, grijă sau pot otrăvi prin deznădejde și teamă.

Este momentul să ieșim din ne-simțirea noastră și să simțim împreună. Lipsa de empatie și grijă socială, inflexibilitatea pe care le-am hrănit prin încrederea excesivă și nefondată că numai  ceea ce alegem să credem fiecare dintre noi este adevărul absolut ne sapă însuși fundamentul umanității și al valorilor. Ne comportăm ca mici dumnezei care dețin adevărul absolut, selectând din infinitul de informații și oameni doar cei care ne convin și ridicându-i la rangul de infailibil. Să vorbim mai puțin și să comunicăm mai mult. Iar comunicarea poate începe cu intenția de a fi bun. Bunătatea neutralizează săgețile otrăvite ale egoismului și ne deschide spre o atitudine grijulie față de celălalt și experiențele sale. Bunătatea este un act de responsabilitate ce acționează ca un refugiu psihologic în mijlocul informațiilor exacerbat negative. E nevoie de un efort comun acum spre a ne deschide mintea să înțelegem că suntem toți parte a suferinței, să construim comuniunea și generozitatea de care avem nevoie prin înțelegerea diferențelor ce depind de context, experiență, speranțele și fricile noastre. În mijlocul nesiguranțelor și al vulnerabilităților noastre puse împreună, ne putem întări sufletul și desăvârși împreună. (Psiholog Dr. Daniela Dumulescu, UBB Cluj-Napoca)

Sursa: tribuna.ro