„Satul e țara. Satul e tezaurul de adevăr și de poezie în care se păstrează neprefăcut și viu, sufletul nostru etnic. Acolo e tradiția și folclorul care lămurește firea, forța și geniul unui neam. Acolo sunt însușirile specifice ale poporului, focul și credința lui. Sufletul nostru se lămurește prin sat. Satul e oglinda neaburită a însușirilor lui. Orașul l-a alterat și l-a pierdut. Cine își caută firea și poezia neamului său în vâlva și amestecul orașului, acela nu se va găsi pe el niciodată. În sat ești tu. În oraș trăim cosmopolit și fals; în sat ne dezvoltăm ca nație. Cine nu apără satul, renunță la ființa sufletească a nației lui, renunță la ceea ce deosebește și dă originalitate unui popor, renunță la însuși sufletul lui, renunță la el” – afirma în 1928 Gh. D. Mugur într-un eseu din volumul „Florile”, București, 1928.

Minunata pledoarie pentru apărarea satului, pentru conservarea tuturor virtuților și valorilor aparținând satului românesc tradițional – pledoarie valabilă mai ales acum, când satul românesc trece printr-o criză identitară în toate structurile sale tradiționale, ca rezultat al transformărilor istorice, sociale și economice ce au loc și care contribuie la dispariția tradiției creatoare de valori materiale și spirituale în toate compartimentele civilizației noastre populare (arhitectură populară, interior țărănesc, textile de interior, port popular, meșteșuguri etc) și creația populară folclorică. Și toate acestea se întâmplă sub ochii noștri acum când, intrând în „marea familie europeană” se va căuta „cu lumânarea sufletul românesc” încercând să se definească identitatea ca popor, ca nație, a românilor.

În „apărarea” satului tradițional românesc cu toate valorile sale materiale și spirituale care mai există în prezent, se înscriu și proiectele unor „militanți” pasionați care încearcă să găsească o modalitate de a se salva de pe teren tot ce ne poate reprezenta, ca neam, în viitor, adunând totul în muzee etnografice pavilionare sau în aer liber, în care să se regăsească plenar însușirile românului din satul de altădată (talent, dragoste de muncă, putere de creație, simțul pentru frumos, originalitate etc).

În muzeele etnografrice în aer liber își vor găsi locul lăcașele de cult, casele tradiționale, anexele din gospodărie, etc.

Din punct de vedere arhitectural, satele Moldovei oferă un amestec de case moderne printre care se mai află și locuințe care amintesc de tradiția existentă altădată, atât în privința materiei prime folosite, cât și în privința planului cu două camere și tindă la mijloc (case caracteristice perioadei interbelice în special).

Un element definitoriu la aceste case era prezența prispei, la început de jur împreujur, apoi doar pe trei laturi ale casei, prispa având rolul de a proteja interiorul casei de frig și umezeală, de a da un plus de rezistență construcției – fără temelie altădată, loc ideal, în anotimpul călduros, în zilele de sărbătoare – pentru stat la sfat sau chiar pentru dormit în nopțile calde de vară. Toamna prispa oferea un spațiu oarecum protejat pentru depozitarea vremelnică a produselor agricole colectate din grădini. Aspectul acestor case cu două camere și tindă la mijloc denotă o preocupare pentru frumos, o grijă specială a localnicilor pentru modul de a se prezenta comunității – casa fiind socotită ca o adevărată carte de vizită expusă aprecierii și judecății tuturor.

Interiorul tradițional românesc exprima modul de viață al omului, concepțiile sale despre lume în general, al vieții de familie în toată complexitatea ei, credințele și practicele religioase și mistice legate de sărbătorile calendarului ortodox și cele din calendarul popular, cu alte cuvinte, interiorul țărănesc tradițional poate fi considerat ca o expresie de spiritualitate având sensuri multiple, el fiind perceput în mod diferit în funcție de evoluția societății în timp. Simțul măsurii se observă în toate „componentele” acestui interior. Nimic nu este de prisos, spațiul camerei fiind folosit inteligent cu grija pentru o viață normală a familiei. Există în acest interior o armonie deplină între piesele de mobilier și lăicerele și scoarțele ce împodobeau pereții, totul generând o atmosferă de liniște și echilibru sufletesc.

Interiorul acestor case constituie dovada bunului gust, al grijii deosebite pentru frumos și valoare, pentru respectarea unor „reguli” transmise din generație în generație, în etalarea scoarțelor, lăicerelor, ștergarelor, obiectelor de port, ceramicii, etc., toate ordonându-se în mod firesc în raport cu mobilierul tradițional (paturi, lavițe, blidare etc). Vor putea fi expuse și ustensilele de uz casnic, toate acestea fiind rezultatul muncii și talentului meșteșugarilor diferiți (țesătoare, cojocari, olari, meșteri lemnari etc).

Meșteșugul țesutului, dovedid arheologic pe teritoriul Moldovei încă din Neolitic, a cunoscut o dezvoltare continuă ajungându-se, în satul românesc de altădată, la realizări deosebite atât în privința concepției ornamentale, cât și referitor la tehnicile de țesut, materie primă, coloranți, etc.

Gama țesăturilor cuprinzând cele de uz curent, cât și cele decorative, a constituit preocuparea de bază a femeilor din satul românesc tradițional. Organizarea acestor interioare tradiționale completau în mod fericit imaginea unui sat românesc de altădată. Adunate într-un muzeu în aer liber, toate acestea vor da posibilitatea vizitatorilor din țară și din străinătate să cunoască concret și convingător crâmpeie din satul tradițional românesc.

În încheiere, referindu-ne la satul românesc contemporan, constatăm o ciudată conciliere între vechi și nou, între artă și kitch, între lucrul durabil, rafinat, confecționat din materiale naturale și obiecte artificiale produse, de obicei, industrial. Aspectul cel mai trist se accentuează în satele apropiate de oraș unde se constată, din păcate, renunțarea la tradiția valoroasă în toate domeniile culturii materiale și spirituale.