Pentru o cât mai fidelă rememorare a decesului desăvârșitului român, amintim că în noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, joi spre vineri, drumul atât de zbuciumat din scurta-i viață a stihuitorului s-a sfârșit. Fără a intra în polemica acuzelor și a cauzelor morții poetului, reținem un amănunt zguduitor din cele spuse de biografii săi: nimeni dintre cei apropiați nu s-a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și nici un medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S-a stins în singurătate! Poate că nici unul din cei apropiați sau îndepărtați nu s-a învrednicit să-i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și-a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i-a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Unul dintre catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părintele Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

Sâmbătă, 17 iunie, cu o neobișnuită goană, Eminescu a fost înmormântat, la doar o zi după deces. Se pare că și mort deranja pe mulți, încât au hotărât să-l așeze cât mai grabnic  în pământ. Nu ştim ce a stânjenit oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie oficiată dimineață în biserica Sfântului Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea, „nemuritor și rece”, Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat aşa de tare încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestare a tristeţii naturii care a vărsat lacrimi.

Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. Gest frumos, dar care ascunde în spatele lui o ciudată prietenie.

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul dintre adevărații amici ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că, la finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „Acela ce zace aici, înaintea noastră, n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie Dimitrie August Laurian a rostit un scurt cuvânt, evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „Avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei, către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă voind să imite asfinţitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste.