Pe cei care cunosc bine lucrul, îi rog să mă ierte, căci nu caut să mă fac dascăl pentru ei, ci mă gândesc la folosul celor simpli şi neîncercaţi la locul pocăinţii.

Am observat că unii arată multă căinţă pentru greşalele lor şi se consumă în inima lor, însă nu poartă de grijă pentru mărturisire. Se ostenesc la rugăciune, la post şi alte fapte bune, dar ceea ce este mai de nevoie nu împlinesc defel. Mai sunt apoi alţii, care aleargă des la mărturisire şi dezvelesc cu de-amănuntul tainele inimii, dar nu au deplină căinţă pentru greşalele lor şi nici nu prea ascultă sfatul duhovnicului.

Mărturisirea lor este mai mult din obicei, iar nu din căinţă. Povestesc multe dar fără durere de inimă, şi uneori aduc pricinuiri întru păcatele lor, punând vina pe alţii. Nici căinţa fără mărturisire curată nu este de ajuns pentru mântuire şi nici mărturisirea fără căinţă adevărată, nu împlineşte taina pocăinţii.

Cu alte cuvinte vreau să spun că pentru a se împlini Taina Pocăinței este nevoie și de căință și de mărturisire. Acestea două se întăresc una pe alta și alcătuiesc un fel de ușă pentru mântuire.

(Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț. Viață-Poezie-Învătătură, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 287)