– Este păcat doar ceea ce conștiința ne spune că este păcat?

– Da, așa este, dar există și aici o condiție. Ca nu cumva becul conștiinței – deoarece conștiința este ca un bec foarte luminos – să fie îmbrobodit, înfășurat, că atunci becul nu mai luminează decât confuz. Și în lumină neclară nu putem distinge binele de rău. Deci, atunci când conștiința este dreaptă, precisă, nu este pervertită, atunci este valabil lucrul acesta. Este păcat doar ceea ce conștiința zice că este păcat. Sunt foarte mulți oameni care au conștiința atât de pervertită, încât fac răul și spun: „Ce? Ăsta-i păcat?”.

– Știu că un anume lucru este păcat de la preoți, de la părinți, din ora de religie. Dar dacă conștiința mea nu-mi spune că această faptă este un păcat, eu păcătuiesc?

– Conștiința ta nu-ți spune că este păcat din pricina faptului că ea nu este lăsată să lumineze total în sufletul tău. Este posibil să afli de un lucru care nu este păcat atât de la preot, părinți, cât și de la ora de religie, ai aflat de un lucru care nu este păcat. Să lăsăm loc de o excepție. Este posibil și asta. Însă problema aceasta se rezolvă, așa cum am spus înainte, întrebându-ne ce ar considera Hristos? La fel și întrebarea la un preot sau la un mare duhovnic. La un mare om, trebuie să se adreseze așa: Ce zice Cartea despre...? Iar nu „ce părere aveți despre?” Și atunci vi se spune: Cartea spune așa... Și sigur că Biserica procedează în două feluri: cu acrivie sau cu iconomie. Cu iconomie, adică cu multă îngăduință, și cu acrivie, adică foarte strâns. De la caz, la caz. Când omul este mai slăbuț, trebuie lăsat mai încet și cu canonul, și cu pretențiile, și cu ceea ce crede el. Când omul este foarte încrezut în sine, foarte puternic, chiar dacă nu are mândrie, atunci el trebuie sa fie în procedura Bisericii numită acrivie, adică multă strictețe ca el să poată da roade.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 193)